Azi dimineaţă, la mine acasă. Orele 5:40. Afară, întuneric. În casă, la fel. Linişte. Din când în când, un zgomot surd, ca o bufnitură, vine să spargă calmul zorilor. E centrala.

Deodată, doi ochi mari se deschid. La început mai încet, ca un oblon care nu vrea să se ridice. O mână iese de sub plapumă şi începe să se mişte precum un ştergător de parbriz peste pleoapele grele de vise.

Şi apoi, brusc, corpul sare în picioare ca zguduit de un şoc electric. Se aude din nou o bufnitură surdă. E tot centrala. Linişte. Şi apoi, precum natura la venirea primăverii, toată casa începe să răsune de o orchestră de lipa-lipa pe parchet, urmată de fâşâieli, şoapte şi într-un final, un ţipăt triumfător:

- A veniiiit!

Azi dimineaţă, la mine acasă. Orele 5:41. Afară, întuneric. În casă, un copil desculţ şi fericit cu mâinile până la cot în două cizme:
- Mi-a adus şi ciocolată şi abţibilduri! Şi uite, un joc şi....multe, multe cărţi! Vai, mama, câte cărţi! Toate pentru mine! Ce mă bucur că am atâtea cărţi!

Dau din cap înduioşată. Eh, a crescut fetiţa mea, îmi zic şi o privesc mândră cum se iţeşte din spatele teancului de cărţi de poveşti.

- Eşti bucuroasă că acum ai ce să citeşti şi nu o să te mai plictiseşti serile? o întreb.

- Ah, nu -- sunt bucuroasă că acum am poveşti noi pe care să mi le citiţi voi! Şi-n timpul ăsta, eu o să-mi mănânc ciocolata!