Povestea mea se întâmpla demult, să tot fie vreo 25 de ani şi mai bine de atunci. Era iarnă, ca acum. Şi frig. Mai ales în casa mea cu tavan înalt şi camere în vagon, aeroterma cumpărată de ai mei pe sub mână nu reuşea să ridice temperatura mai mult de vreo 10 grade. Stăteam la mine în cameră, înfofolită într-un halat de molton, ca ălea de le vezi prin spitale şi încercam să-mi fac de lucru cu nişte jucării. Şi apoi, s-a întâmplat minunea.

Cum stăteam eu pe scaun, la masa mare şi neagră ce ţinea loc de birou, cu privirea pierdută pe geam, am văzut cum dintr-o dată se deschide cerul, şi cineva de sus începe să scuture o plapumă mare, plină de fulgi. Şi erau atât de mulţi şi atât de mari şi curgeau nestingheriţi pe deasupra întunericului din oraş. Simţeam nevoia să fac ceva, să sărbătoresc cumva puzderia aceia de puncte albe mişcătoare care dansa într-un roi nebun, sub privirile mele mărite de încântare.

Şi atunci, ea a intrat în cameră la mine, s-a aşezat pe vine şi împreună am stat aşa, câteva minute bune, bucurându-ne împreună de iarnă. Să fi fost cam ora 9 seara când străzile îşi trăseseră până la gât plapuma aia albă şi pufoasă. În casă era din ce în ce mai frig. Doar la bucătărie, butelia de la bunicul Tudor trudea de zor să încălzească vreo patru cărămizi pe care urmam să le ţinem la picioare, odată băgaţi în pat. Şi afară ningea necontenit şi mă gândeam că, dacă aş mai fi stat un pic cu ochii lipiţi de geam, aş fi putut sfârşi hipnotizată de iarnă.

Ea stătea lipită de mine şi deşi era târziu şi trebuia să fiu în pat, m-a luat de mână, mi-a dat jos halatul de molton, m-a îmbrăcat în salopeta de fâş, mi-a îndesat o căciulă pe cap şi nişte mânuşi în mâini şi m-a tras cu sania pe străzi, prin noapte, până am ajuns în Cişmigiu. Şi nu era nimeni, doar noi două şi fulgii mari şi nebuni care ne loveau ca o artilerie graţioasă. Şi eu mă uitam când la iarnă, când la ea şi eram atât de fericită că nu ştiam ce să iubesc mai mult- pe mama sau copilăria mea.

Mi-am adus aminte de asta, de dimineaţă, când, la ora 10, traversam Cişmigiul în drum spre birou. Şi ningea atât de frumos şi era atât de multă linişte că parcă reuşeam să aud de undeva, de pe alei, râsetele noastre din noaptea aceea. Din noaptea în care eu eram mică şi mama, tânără.