Am fost tristă. Așa că, nu am mai trecut pe aici de câteva zile. Nu am avut chef. Nu are legătură cu trecerea anilor, cu timpul care ne scapă printre degete sau cu vreun bilanț pe 2012.

Are legătură cu centrala mea de la țară. A murit. Acum, la sfârșit de an, când contam pe ea, când aveam nevoie de ea ca de aer, când fericirea familiei mele plutea în jurul ei precum fluturii care se strâng la lumină, ea și-a dat obștescul sfârșit. Și nu oricum. A agonizat trei zile, timp  în care B  și cu socru-miu au bătut zilnic drumul dus-întors până la țară, schimbând injector, meșterind țevi, refăcând circuite, suflând bule de aer, făcându-i respirație gură la gură prin furtune cu iz de motorină. Reușeau s-o pornească, arzătorul mergea preț de câteva minute, apoi devenea iarăși inertă și intra în stop respirator. Pe 29, la orele opt seara, au oprit procedurile de resuscitare. Becul s-a stins definitiv. 

Dintr-o dată, ne-am trezit Bucuresti- captivus. Noi, care de când o avem pe Ana, ne-am petrecut toate vacanțele de iarnă la țară, noi, care abia așteptam să vedem un copil fericit, rumen în obraji, plecând la colindat cu gloata de pitici de pe uliță, noi, care ne lăsam răsfățați de mama și care dormeam dimineața până era soarele de un cot pe cer, noi, care stăteam serile la filme și la ginuri, noi, care ne dădeam cu sania pe dealuri și trăiam iernile într-un dolce far niente prelungit, noi suntem acum prizonieri în apartamentul nostru cu trei camere, în orașul nostru zguduit de pocnitori, printre vecinii noștri petrecăreți, fără chef de nimic.

Acum, că v-am spus oful meu, o să vă spun și că vă doresc să aveți un nou an frumos și bun, fie ca lucruri minunate să vi se întâmple și să ne vedem cu bine în anul ce va începe peste câteva ore. La mulți ani, dragilor!