Ca orice viitoare muiere care se respectă, Ana e nehotărâtă. Niciodată nu ştie ce vrea, cum vrea, dacă vrea şi când să vrea. Şi chiar şi atunci când zice gata, m-am decis, minunea nu ţine decât vreo două ore, după care începe să ezite, să se răzgândească şi o luăm de la cap.

Pentru Moş Nicolae, au căutat împreună pe Net un joc care să pară amuzant. Eu  mă prefăceam, chipurile, că vreau să-i dau idei, ea dădea cu mouse-ul în sus şi-n jos, până când am ajuns la Globe Whizz. La prima vedere, totul păreau ok: joc pentru copii peste 6 ani, de jucat în familie, cu întrebări din geografie şi cu un glob pământesc în miniatură numai bun de învârtit în momentele de plictiseală. Îl vreau! a zis fie-mea şi Moşul s-a executat. Doar că, în clipa în care am început să-l jucăm, petit problème! vorba francezului. Întrebările la care trebuia chipurile să răspundă odrasla pentru a putea strânge puncte şi înainte niscaiva căsuţe pe tabla de joc erau...halucinante. Dacă nu trebuia să ştie a cui capitală este Antananarivo (cine ştie fără Net, mâna sus!), trebuia să spună cu ce a trecut Hannibal Alpii sau care este oraşul ce se află jumătate în Europa, jumătate în Asia sau cum se numeşte nu ştiu ce ambarcaţiune cu trei rânduri de vele din Grecia antică. O să spuneţi că e un bun prilej să înveţe chestii noi, de acord, dar bietul copil nu a reuşit să răspundă la nicio întrebare (şi prost nu e, pe cuvântul meu), aşa că s-a plictisit şi a abandonat jocul pe un raft de bibliotecă.

Buun, acum că m-am lămurit că poate nu e o idee bună să cauţi idei pe Net, am zis să ne uităm împreună la reclamele de la teveu, poate aflu şi eu ce şi-ar dori odrasla de la Moşul ălălalt. Înainte să vă repeziţi să-mi spuneţi că reclamele nu sunt o soluţie şi că e mai bine să aflu ce i-ar plăcea ei mai mult, aflaţi că fiică-mii nu-i place nimic. Pentru ea, jucăriile sunt doar o modalitate de a-şi umple spaţiul vital până la sufocare şi de a se plânge constant că nu are cu cine să se joace cu ele. Ştiu, e vina mea că n-am făcut decât una bucată copchil, dar acum e cam târziu pentru regrete şi din multe puncte de vedere e cam târziu să mai remediez situaţia. Aşa că, da, dragă Ană, trebuie să te mulţumeşti cu tine însăţi şi cu maldărele de jucării din casă.

Poate vă întrebaţi ce fel de copil am eu de nu vrea să se joace. Păi, nu vrea şi basta. Sau nu singură. Sau prea rar. Pe Ana o vezi fericită oriunde afară, în parc sau pe stradă şi plictisită tot timpul în casă. Odată ajunsă între patru pereţi, nu face decât să se învârtă cu câte un obiect în mână, de genul telecomandă sau şerveţel cu muci, pe care îl vântură, îl scapă pe jos, îl ridică, îl foloseşte, iar îl scapă. Apoi, oftează neconsolată, se uită cu jind la adultul de prin cameră, se dă bine pe lângă el că poate pică vreo distracţie în doi şi dacă nu pică, oftează, se trânteşte la televizor şi cască plictisită. Acum, să ne înţelegem- de jucat, ne jucăm cu ea. Doar că nu tot timpul. Ori pentru ea, dacă nu se joacă nimeni, nici ea nu se joacă. Şi sincer, ar avea cu ce. Am încercat toate tipurile de jocuri: păpuşi, puzzle-uri, Lego, de colorat, de pictat, de decupat, de modelat, de tăiat. Hai să zicem că o mai apucă să facă felicitări sau plicuri colorate, dar totul durează 10 minute, după care urmează oftaturile şi vânturarea şerveţelului cu muci sau fără, în funcţie de sezon.

Şi acum, să revin de unde am plecat. De la reclame. Spuneţi-mi, vă rog, sunt eu dusă complet cu capul sau fabricanţii de jucării au luat-o razna şi nu ştiu ce să mai inventeze? Anul trecut, erau la mare căutare căţeluşii bolnavi. Încă îmi sună în urechi melodia de la patrupedele suferinde. De ce naiba ar vrea un copil un câine suferind, n-am înţeles. După cum nu reuşesc să pricep cum ai putea să iubeşti o păpuşică care face bule de salivă. E vorba de Sbrodolina care, după cum spune reclama, e o păpuşică mică şi dulce care bea cu biberonul şi face bule la guriţă. Adică ce mama dracului e aşa de dulce la o păpuşă cu reflux? Dar staţi, că asta nu e tot. Pentru Sărbători, aveţi la promoţie pe lângă Scârbolina asta şi un căţel cu funcţie pipi. Altă bucurie! Ce poate un copil să-şi dorească mai mult decât un câine bolnav, ca cel de anul trecut, sau pişăcios, ca cel de anul ăsta. Iar pentru cei mai pretenţioşi copii, avem chiar şi un căţel căcăcios: îi bagi ceva gen plastilină prin bot şi scoate cârnăciori perfecţi pe fund. Oau! Fac pariu că la anul, vor fi şi mirositori!

Vă rog aşadar, să nu-i cumpăraţi pe toţi, lăsaţi-ne şi nouă câţiva! Sunt sigură că Ana va petrece ore bune, uitându-se fascinată când la scuipatul păpuşii, când la excrementele câinelui!