...atunci aş vrea să retrăiesc o zi. Doar una. Una în care să mai am şireturile colorate şi blugii rupţi în genunchi. Una în care să mai am plete blonde şi câte-o ţigară rătăcită prin buzunare. Una în care să nu înţeleg nimic din combinări şi permutări şi să mă dau mare cu franceza mea. Una în care să mai stau în pauze să mi se dea în cărţi. Şi-n care să ţin de şase să văd dacă e liber drumul către Cişmigiu. Una în care să stau lipită de geam şi să-l pândesc pe el când iese în curte. În curtea în care cădeau pungi cu apă. Şi-n care el nu se zăreau şi atunci eu îmi luam pletele blonde şi-mi ascundeam faţa în ele.

Dacă aş putea, aş mai vrea o zi în care să mi se pară că la 25 de ani eşti bătrân şi plictisitor. Una în care să nu ştiu ce se va alege de viaţa mea şi nici să nu-mi pese. Una în care să mi se pară că tristeţea e interesantă. Şi că eu nu mă voi schimba niciodată. Şi că timpul nu va trece atât de repede. Şi că nu voi uita nimic. Şi că îl voi iubi pe el până la moarte. Sau măcar până după vacanţa de vară. Care va fi să vie. Şi care a venit, şi a trecut, şi eu l-am uitat.

Azi am trecut pe la liceu. Prima dată după 20 de ani. Şi am stat aşa, puţin, în curte şi am închis ochii şi m-am văzut acolo cu pletele mele blonde şi blugii rupţi, fumând o ţigară şi aşteptând să treacă timpul. Aşteptând să fac 25 de ani şi apoi 35 şi să uit să mai cred în călătorii în timp.