Mă gândeam că ar trebui să vă scriu ceva frumos astăzi, ceva special, ceva care să se potrivească cu soarele de afară, cu ghioceii din Cişmigiu (e plin parcul de ei), cu zambila în ghiveci pe care am primit-o la radio, azi de dimineaţă, de la un copilaş blond, în costum popular.

Mă gândeam apoi să vă povestesc despre ce mi-aş dori eu să primesc de 1 Martie. Despre cum la început aşteptam frezii şi cum acum îmi doresc lalele: albe sau mov, sau, de ce nu, galbene. Îmi plac lalelele, îmi place postura lor delicată şi totuşi trufaşă, îmi place că, deşi nu miros, ştiu să se impună într-o vază.

Apoi, m-am gândit să vă spun despre cât de emoţionată era Ana, cum mergea ea aşa, tropăind spre şcoală, cu o pungă plină cu mărţişoare pentru colege. Iubesc vârsta asta a ei când se zbate inocentă între fetiţă şi domnişoară. Mă gândeam să vă zic cum am stat amândouă într-o seară, pe jos, lângă masa din sufragerie şi am tăiat, performat şi scris plicuri cu numele tuturor fetiţelor din clasă. Sunt 18! Sau cum mi-a ales din sutele de mărţişoare de pe tarabe, cea mai roz floricică cu putinţă, pentru că mie asta mi-a plăcut, mama!

Apoi, mi-am dat seama că nu vreau să vă povestesc despre toate astea. Pe astea le ştiţi şi voi sau le ghiciţi. O să vă spun în schimb, cum de fiecare 1 Martie mă trezesc cu fluturi în stomac. Mă uit pe geam, îmi fac o cafea şi mă bucur. Mă bucur pentru clipele ce vor să vie, acelea petrecute în faţa tarabelor cu flori, pentru decizia pe care o voi avea de luat, pentru indecizia care mă caracterizează, pentru freziile, narcisele, ghioceii, zambilele pe care le voi atinge, le voi mirosi, le voi mângâia, le voi alătura în buchet. Clipele acelea în care te laşi cotropit de bucuria pe care urmează să o faci sunt de nepovestit.

 De 1 Martie, cumpăr flori pentru mama.