marți, 5 martie 2013

Despre frică şi alţi demoni pe marile ecrane

Acum e mic. Acum e bine. E aici, e lângă mine. Îl văd, îl pot ţine în braţe ori de câte ori vreau. Şi el vrea şi stă şi se cuibăreşte la mine şi îmi bag nasul în părul lui şi respir adânc. E al meu. Miroase a mine. E aici. Se ţine după mine, mă strigă, întinde mâinile, mă mângâie cu mâini mici şi calde. Apoi ele se fac din ce în ce mai mari. Nu mai vine când îl strig. Nu mă mai aude. Nu mă lasă să-l ating. Se fereşte. Nu mai ştiu cum îi miroase părul. Poate a fum de ţigară? Poate a parfum. Dar nu de-al meu.

Aş vrea să-l înşfac, să-l scutur, să-l leg de mine, să-i spun că e al meu, al meu şi doar al meu. Că nu pot după atâţia ani de iubire totală, de iubire până la sufocare, de iubire groaznică şi dureroasă, nu pot să iubesc mai puţin. Nu mai ştiu să iubesc mai puţin. Nu pe el. Pe el care e mare, care pleacă, care nu mai vine, care nu mai stă, care nu mai vrea. Ce să fac cu atâta iubire, acum că nu mai am cui s-o dau? Ce să fac cu ea, cum să scap de ea? De ea care mă sufocă, mă înrobeşte, mă umileşte, mă înspăimântă pentru că ştiu că nu va trece niciodată. Am ştiut încă din clipa în care l-am simţit în mine că iubirea ce avea să vie va fi uriaşă şi că după ce el nu va mai avea nevoie de ea va rămâne să mă devoreze pe mine. Ca o floare carnivoră.

Mi-e frică de clipa în care voi rămâne singură cu iubirea mea, fără să pot să-i urlu: stai aici şi iubeşte-mă, stai şi ai nevoie de mine, mama mă-sii de viaţă! Şi totuşi vreau să fie fericit, chiar vreau! Vreau să aibă o viaţă, viaţa lui, dar nu pot să rămân la poartă şi să mă uit doar peste gard. Ştiu că voi greşi, ştiu că nu voi avea răbdare să se deschidă poarta, ştiu că voi bate prea insistent, ştiu că-mi voi revendica iubirea în numele maternităţii pe care mi-am dorit-o. În numele tuturor anilor în care m-am obişnuit să fiu cea mai iubită şi mai dorită din lume. Din lumea lui, a celui care a fost mic şi acum e mare. Prea mare şi prea vinovat. Vinovat că nu mai simte ca mine. Nu mai simte ca pe vremuri, ca atunci când era copil şi mă căuta din priviri de fiecare dată când dădea de greu. Şi atunci, cum naiba să nu greşesc? Cum să fac să nu greşesc? Cum să fac să nu-l sperii, să pot să-l aştept şi să sper că nu se întoarce prea târziu?

Voi greşi. Pentru că aşa suntem noi, mamele. Iubim prea mult şi de multe ori doare prea tare.

Am fost ieri la Poziţia copilului. E un film despre mame. Nu despre cele posesive, egoiste, exagerate, dominatoare. Nu. Doar despre mame şi copii ce nu mai sunt copii. E un film care merge bine cu blogul. Şi cu felul meu de a fi şi de a mă vedea peste ani.

5 comentarii:

Alexandra Albu spunea...

Nu am vazut filmul insa eu cred ca si noi ne iubim mamele la fel. Ieri seara m-am dus la mama in camera, m-am asezat la ea in pat si am stat sa imi mangaie parul...Le iubim cum le iubeam doar ca uitam uneori asta....

Ioana spunea...

Sigur ca le iubim. Dar am nevoie sa plecam si apoi sa ne intoarcem la cuib si asteptarea asta, a copilului care se duce in lume, e ucigatoare. Eu asta am simtit vazand filmul. Sigur, e facut in tuse groase, dar dragostea e de multe ori in tuse groase.

mara spunea...

Abia aștept să-l văd.

Maria Coman spunea...

pe mine ma sperie cumva tocmai faptul ca nu mi s-au parut tusele groase. mi se pare ca as putea ajunge acolo fara sa stiu cum s-a intimplat asta

Ioana spunea...

Maria, cand spuneam tuse groase, ma gandeam de fapt la faptul ca tensiunile din relatia mama-fiu sunt duse destul de departe. Fiul e facut sa para complet insensibil, badaran de-a dreptul, vulgar. Si aici vine intrebarea: cat se doreste un caz izolat si cat produsul tipic al familiei romanesti?

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes