Urăsc când văd cum îmi scapă timpul printre degete. Urăsc şi mai ales mă urăsc pentru că, în loc să strâng pumnul, să-l fac căuş şi să fac secundelor cuib, eu stau şi cern timpul, îl las să se scurgă, să se prelingă şi să treacă. Un an întreg stau şi aştept vara. O pândesc în fiecare săptămână mohorâtă, o visez de Crăciun, prin aprilie încep deja să o adulmec, iar în mai număr zilele până la vacanţă. Îmi este clar că nicicând nu m-am bucurat de vară aşa cum am ajuns să o fac de când e Ana la şcoală. Ca un păianjen încep şi ţes planuri, prind în plasă tot ce trece pe lângă mine, devorez orice ocazie de a profita de soare şi de zilele lungi cu miros de pepene şi asfalt încins. În jurul meu, lumea se mişcă pe vârfuri, cu spatele la perete, mergând tiptil, în tăcere, pentru că vara doar eu contez pentru mine. Am nevoie de ea, am nevoie să stea naibii pe loc şi să mă ţină de mână cât am eu chef.

Dar anul ăsta, i-am dat drumul. Nu ştiu cum am scăpat-o din vedere şi când să o caut, am văzut-o cum se fofila ca o hoaţă pe lângă castanii de lângă casă, ţinându-se de frunzele lor şi înroşindu-le în trecere vârfurile. Pe moment am intrat în panică. Mai este totuşi o lună. Treizeci de zile lungi cu miros de pepene în care lumea ar fi bine să tacă şi să mă lase să vorbesc. Doar că nu ştiu ce să spun. De data asta nu am nicio idee. Peste câteva zile, Ana va pleca la ţară. Şi apoi, mai mergem pe undeva, mai ai vreo surpriză, mama? Pentru că eu vara am surprize. Mintea mea le frământă, le dospeşte, le lasă la crescut zece luni pe an pentru ca apoi să le pună pe fiecare în forme: avem forme cu valuri, avem şi cu livadă, uneori cu drum lung, alteori cu vreo pădure. Dar preferatele mele sunt cele cu drum lung şi cu timp berechet.

Acum nu am nimic. Ei nu i-am spus. Acum am doar nişte degete care se poartă prosteşte şi nu reuşesc să se ţină căuş ca să prindă şi să strângă ce a mai rămas. Dar a mai rămas destul, aşa-i? Totul este să-mi pun ceasul mai devreme dimineaţa. Atât. Şi să caut o formă şi  încet-încet să încerc să o umplu. Şi cine ştie, poate că mai prind sfârşitul verii, poate mi-l aduc aproape şi-l ţin cu forţa să  lase naibii castanii în pace şi să se ocupe mai bine de mine şi de drumurile mele. Pentru că vreau să-mi iau vara-n cap. Vreau să o ţin în palmă şi să suflu în ea ca într-o păpădie, să o împrăştii în patru zări şi să mă duc după ea până la capăt de august.