Până să trăiesc cu el în casă, expresia a face lucrurile inginereşte era o simplă sintagmă fără un suport real în viaţa de zi cu zi. La început se rezuma la aşa numitele discuţii despre calculatoare. Adică, ori de câte ori ambianţa romantică dintre noi era perturbată de prezenţa vreunui alt mascul, prieten de-al lui, consortul începea să vorbească o păsărească despre rendere, softuri, cabluri, taste şi alte chestii care mă făcea să bat darabana pe mesele din cârciumi până la epuizare. Chiar şi discuţiile aparent inofensive au ajuns până la urmă să-şi găsească o rezolvare cu iz ingineresc. Aşa am ajuns să avem programe care ne calculează cam tot ce ţine de cheltuieli (utile, nu zic nu), liste şi para-liste care de care mai sofisticate, în timp ce lucruri aparent banale şi cu deznodământ pământean rămân  fără soluţii. Ne certăm pe toaleta care curge şi nu se repară singură sau pe gunoiul care refuză să se ducă la ghenă. 

Hai, ieşi afară şi respiră, trage aer pe nări şi încetează să te mai uiţi la pavajul de-l calci în picioare. Simţi? Spune, a ce miroase? A ploaie, da. Şi a ud. A picături încărcate cu praf şi iz de migdale ce cad în stânga şi-n dreapta, se scurg pe tine, prin păr şi pe faţă. Ţi-am spus, trage aer pe nări! Acum, cât mai este apă de sus care să ţină iluziile şi memoriile în viaţă. Sub ploaie, sub cerul mohorât şi gri ce se lasă parcă în jos, pe vine, amintirile mele cresc şi înăuntrul meu, fac fotosinteză.

Era o zi fără umbrelă. O zi ca asta de acum în care toată lumea pare ca dintr-un film alb-negru. Griuri colorate, aşa ne-a învăţat profesorul de desen din şcoala generală. Amesteci alb cu puţin negru şi o urmă de roşu şi iese culoarea zăpezii murdare sau a apusului de soare. Îi spuneam Ţapu', era chel, avea barbă scurtă şi ochi migdalaţi. Profesorul, de el vorbesc. Dar asta era demult. Cu mult înainte să-mi crească amintiri de la ploaie.

Era o zi cu pavaj ud şi cer jos. Opt dimineaţă. Stăteam într-o casă plină de var şi de zgomote. Se zugrăvea. Verişoara mea zugrăvea. Ea nu era acasă. Plecase din oraş şi mă lăsase singură. Mi-era bine aşa. Doar cu mine, în patru camere imense, cu tavan înalt şi praf peste tot. Mă aşezam pe masa din bucătărie, fumam şi mă uitam pe geam. Uneori mâncam iaurturi cu fructe. La noi nu se găseau încă. Era acolo şi un muncitor român. Băiat tânăr, fugit de acasă, ajuns la Paris cu logodnica. Pe ea nu am cunoscut-o. Pe mine m-a scos în oraş, la o cafea. Iubita lui lucra până târziu. Iar la el, pe dinăuntru, era plin de praf.  De singurătate şi de sărăcie. Place de la Bastille. Mi-a cumpărat un trandafir. Un euro. Un fraier. O proastă,  iubita. Mi-era trist şi dor în seara aia. Aproape că nu vorbeam. El povestea vrute şi nevrute, eu mi-aş fi dorit să tacă să-i aud pe cei de la masa vecină. Mi-am plătit singură cafeaua. Pe stradă, i-am dat trandafirul să i-l ducă ei. N-am ce face cu el, i-am spus. Mâine, vin în zori, să termin de zugrăvit peretele din bucătărie, mi-a răspuns şi a luat trandafirul. Eu în Franţa mă duc să-i ascult pe francezi şi să respir, să trag aer pe nări până când ajung să miros pe dinăuntru doar a ploaie şi a migdale. Nu a singurătate. N-am nevoie de trandafiri. L'important c'est la rose. Hai sictir!

Chiar şi-n ziua aia, cu ploaie şi fără umbrelă, chiar şi atunci când m-am trezit prea de dimineaţă să apuc să plec înainte să vină zugravul, chiar cu părul ud şi cu haina lipită de mine, chiar şi aşa, sub cerul gri, chiar dacă duceam o poveste încheiată, totul pe dinăuntrul meu se încăpăţâna să rămână frumos. Nesperat de frumos. Aveam douăzeci de ani şi pe dinăuntru miroseam a migdale. Acum sunt departe. Între timp mi-am cumpărat umbrelă. Dar uneori, m-aş întoarce pe pavajul ud ce-şi doarme somnurile cu vise neîmplinite sub cerul gri şi mohorât. Şi mi-aş dori să stau pe loc şi să-mi las amintiri să crească de la ploaie.

sursa foto aici

Nu ştiu cât de tare pot spune despre mine că am evoluat de-a lungul vieţii mele, dar un lucru este cert: am crescut şi chiar dacă poate nu am cea mai strălucită carieră, chiar dacă nu am atins un standard înalt de trai, chiar dacă multe din proiectele mele au rămas în urmă, totuşi, mă simt de deplin om mare. Poate că o să vi se pară de la sine înţeles ca un adult să poată spune despre sine că este om mare, mai ales din momentul în care a devenit părinte. Din păcate, lucrurile nu stau deloc aşa şi constat cu tristeţe şi cu îngrijorare cât de mulţi adulţi continuă să se poarte ca nişte copii ce aşteaptă să li se spună ce şi cum să facă, tributari încă zicalei, mama ştie cel mai bine.

Încerc să respir adânc, aşa cum scrie la carte, şi să număr înceeet până la zece: unuuu, doooi, treeei...
- Tot timpul mă critici! Unde vezi tu dezordine? se răţoieşte şi mă străpunge cu o privire aprigă.

...treei,...ah, deci, ce urma? Treeei...ia mai lăsaţi-mă cu numărătoarea voastră şi parentingul ăsta, voi nu o vedeţi pe asta a mea cum se umflă şi ţipă la mă-sa?

- Auzi, fată, ia pune mata mâna şi fă-ţi ordine în camera asta care arată ca o cocină. Ai hârtii şi hârtiuţe peste tot. Nici loc pe birou să scrii nu mai e, d-aia toate propoziţiile tale sunt când în sus şi când în jos, că nu-ţi încape caietul cum trebuie. Uite şi la punga asta! Acolo ce doamne iartă-mă mai este, că de o lună zace printre jucării, hein?

Nu cedează. Ciudat. A trecut probabil fără să-mi dau seama de vârsta în care pleca căpşorul şi începea cu mânuţe mici să adune. Acum doar mă priveşte direct în ochi, se încordează ca un mânz care nu suportă căpăstrul şi aruncă în mine cu potop de vorbe:
- Sigur, sigur, doar defecte am! Sunt plină de defecte şi doar tu le vezi: ba că aia, ba că ailaltă! Ai spus că e aşa de dezordine la mine în cameră încât nici nu poţi să stai aici. Foarte bine, atunci nu sta! Du-te în altă cameră.

Hopaaa, cred că tocmai am fost dată afară. Pentru prima dată. Unde rămăsesem? Treeei, patruuu, ciiinci...hai, nu te opri, continuă să numeri...şaseee. La şapte stăteam deja resemnată în sufragerie, în timp ce uşa de la camera infantei se închisese în spatele meu. Cât are? Doar nouă şi ceva spre zece? OK, de data asta nu o să reziste prea mult. Poate peste un an sau doi, dar acum...ooopt, nouăăă...

Zgomot de uşă. Şi de paşi. Lipa lipa pe parchet.
- Noapte bună! îmi aruncă pe cel mai rece ton pe care l-a putut inventa. Pleacă. Dă să închidă iar uşa. Se răzgândeşte. O aud cum se bagă în pat. Zgomote de copil mic ce-şi strânge mai aproape jucăriile. Voce mică.
- Îmi pare rău, mami! Suspine.

Mă duc lângă ea. O iau de mână.
- E în regulă. A fost doar o ceartă. Vor mai fi, să ştii. Să nu-ţi fie frică. Eu nu plec nicăieri. Şi tot tare te iubesc.
- Dar ai spus că nu vrei să mai intri la mine în cameră!
- Am exagerat. Oamenii mari mai fac asta din când în când. Dar să ştii că tot mă deranjează dezordinea.
- Dar pe mine, nu! Eu nu simt nevoia să fac ordine.
Continui să o mângâi pe cap.
- Ştiu. Niciun copil nu simte nevoia să facă ordine. Până nu o să ajungi la casa ta, nu prea o să simţi astfel de nevoi. Doar că eu nu ţi-am spus să faci ordine dacă vrei, eu ţi-am spus să-ţi faci ordine, punct. Şi gata. Măcar pe birou.

Rămâne cu ochii lipiţi de tavan.
- Săracu' tata, noi ne-am certat şi el nici nu a mai avut loc de cearta noastră. Nici noapte bună nu i-am zis.
- E în regulă. Ştie şi el cum e.
Mă gândesc că şi dacă nu ştie, oricum va afla. Pentru că e doar începutul.
- Mama, dar noi tot ne iubim, aşa-i?
- Cel mai mult. Dar mâine tot vreau să-ţi faci ordine.

Nu comentează. Doar îmi aruncă o privire albastră învăluită de somn şi strigă către uşa rămasă deschisă:
- Noapte bună, tatiii! Somn uşooor!

sursa foto aici

Am luat-o. Bănuiam de vineri că aşa se va întâmpla, dar nu am vrut să scriu nimic până nu aş fi fost sigură. Acum sunt. De dimineaţă, simt binecunoscutele furnicături în nas, jena aceea când dau să înghit, mă ia când cu cald, când cu frig. Pot aşadar să afirm sus şi tare că sunt o mamă în parametri normali. Mama care nu are cum şi unde să se ascundă, oricât şi-ar dori, de viruşii copilului.

De data aceasta, s-a lăsat cu tuse şi febră. Cu stare proastă şi apatie, cu lipsă de poftă de mâncare şi cu mâine întinse printre suspine fierbinţi mămico, ia-mă şi pe mine în braţe şi nu pleca. Tu eşti cel mai bun medicament pentru mine, ştii asta, nu? Îmi aduc aminte de prima ei răceală. Şi pentru că tot bârfim, să vă spun că pe aia a luat-o direct din cabinetul pediatrului, într-o zi când mişunau pe acolo vreo şase plozi tuşitori şi mucioşi care stropeau în toate părţile şi pe toată lumea cu picuri de salivă contaminată. Bref, prima răceală a fost pe la şapte luni şi da, era exclusiv alăptată, asta ca să nu-mi aud vorbe. Mă uitam disperată la boţul congestionat din faţa mea, care se sufoca şi plângea şi ţin minte cum am întins canapeaua din camera ei şi în disperare de cauză, m-am lungit lângă ea şi am luat-o în braţe şi am ţinut-o aşa, cu capul mai sus cât să nu tuşească prea tare şi să poată dormi. A fost suficient un strănut, d-ăla mic de copil, ca să ne îmbolnăvească pe amândoi. Un simplu hapciu, cu ochii încreţiţi şi scuturat din cap şi gata: ne-a băgat în boală şi ne-a ţintuit în pat.

De atunci, scenariul e cam acelaşi. Vine un virus, se aşează pe copil sau prin copil pe undeva, încep mucii, hop şi tusea şi răceala-i gata. Cel mai greu a fost să înveţe să-şi sufle nasul singură. Am avut şi noi ca tot omul modern un dispozitiv din acela odios de aspirat mucii. Inutil să spun că doar când îl simţea, apropiindu-se de nară, se punea pe un bocet ce făcea ca toate eforturile noastre de desfundare să devină inutile. În disperare de cauză, m-am apucat să-i confecţionez aspiratorului un înveliş  dintr-un cearceaf pe care am desenat doi ochi şi o guriţă, am ascuns furtunul într-o şosetă colorată, cu dungi şi i-am spus Anei că am făcut rost de un pui de elefant care desfundă nasul cu trompiţa. Nu vreţi să ştiţi cum trebuia să mă ascund în dormitor să dezbrac sau să îmbrac aspiratorul ca nu care cumva să facă legătura cu dispozitivul înfricoşător de extragere a secreţiilor.

Şi a venit apoi şi ziua în care şi-a suflat nasul singură. Şi cea în care am operat-o de polipi (şi bine am făcut, fiindcă făcuse deja de două ori otită seroasă şi nu prea mai auzea cu o ureche) şi mai apoi şi cea în care a încetat să mai răcească lunar. Acum se întâmplă rar.Dar de fiecare dată, e la fel. Se lipeşte de mine, îmi caută cu capul fierbinte scobitura aceea între gât şi umăr, o umple cu ea şi cu toată boala şi stă acolo, mică şi caldă, aşteptând să treacă. Şi bineînţeles, dându-mi cu generozitate toţi viruşii ei care de astăzi îmi tropăie prin nas şi gât, îmi urcă spre sinusuri, mă furnică şi mă înţeapă şi nu mă lasă să uit că deh,  sunt doar o mamă în parametri normali.

sursa aici

Daţi-mi voie să mă prezint: eu sunt Ioana ceafărădeniciotabără. Exact, nu am fost în viaţa mea plecată în nicio aventură care să presupună dormit la grămadă, mâncat te miri ce şi mai nimic, spălat pe bucăţi şi mai ales incertitudinea că habar nu ai ce ţi se întâmplă în următoarele minute. E drept că în copilărie am avut, pe de o parte, baftă de nişte părinţi precauţi şi sperioşi ceea ce m-a scutit de a face ditamai tărăboiul că eu nu plec de acasă nici moartă şi, pe de altă parte, ocazia de a merge în tabere în condiţii mai austere faţă de cele din zilele noastre care bineînţeles că nu-mi surâdeau.

Deşi a acumulat o experienţă deloc neglijabilă în materie de tabere şi excursii, abia în această iarnă a reuşit şi Ana mea să treacă oarecum peste spaima şi tristeţea dormitului departe de mine. Aş fi spus de casă, dar nu despre asta este vorba. Problema sunt eu. De fapt, EU. Prima dată, s-a cerut într-o excursie de trei zile, cu grădiniţa, undeva pe la Bran, la venerabilă vârstă de patru ani. Deoarece nu avea prea mulţi centimetri şi keine experienţă în a pleca nopţile de acasă, am decis să ne ducem şi noi după ea, undeva prin zonă şi să o luăm seara să doarmă cu noi, la hotel. Doar că, surpriză: când să o recuperăm pentru nani, nani, s-a pus pe plâns că vrea să doarmă cu copiii, la pensiune. Super! Am pupat-o şi duşi am fost, oprindu-ne la prima terasă cu bere ce ne-a ieşit în cale. Hai noroc, hai noroc, când ţâr-ţâr telefonul. Educatoarea. Plânge rău, mai să vomite! Lasă berea, ia odrasla, nani, nani cu mama şi hai că mai încercăm şi la anul. Şi chiar am încercat. Tot ea a vrut. Tot cu grădiniţa, tot la Bran. Băi, de data asta, nu mai putem veni după tine. Să faci bine să dormi singurică, ok? Ea oricum doarme singurică şi în pat, şi-n cameră, din ziua când am adus-o de la maternitate. Aşadar, mare schimbare nu era. Şi totuşi, după trei zile, s-a întors lividă. Cică ar fi dormit din doi în trei, cu sculat la cinci dimineaţa să vadă dacă nu a răsărit soarele, cu plânsete şi suspine. Când o întrebam ce nu e în regulă, ridica din umeri şi-mi spunea că vrea să o pupe mama de noapte bună.

În clasa întâi s-a cerut în excursie la Cheia. O noapte. Asta a fost în regulă pentru că nu a avut suficient timp să se acumuleze oboseala. S-a acumulat însă în tabăra de la Sighişoara. Patru zile, patru nopţi de urlete şi suspine, văicăreli şi jale mare. Seara. Tot timpul seara, la culcare. În restul timpului era în regulă.

Acum doi ani, prietena ei cea mai bună decide să plece în tabără de vara cu cei de la Himalaya. Nişte oameni faini, cu iniţiativă, genul sportiv şi energic, tineri şi responsabili. Hai, mă, nu te bagi şi tu? zic. Vrea. Şi apropo că tot vorbeam la început de condiţiile din taberele de odinioară, să vedeţi acum ce boierie pe capul copiilor ăstora: o vilă cu două sau trei etaje, la Azuga, cu curte proprie, cu bucătărie şi bucătăreasă, cu camere de două sau trei locuri, cu baie, balcon şi teveu. Başca excursii la Adventure Parc şi Paradisul acvatic din Braşov, concursuri de escaladă şi de tras cu arcul, discotecă seara, toate ingredientele pentru o distracţie pe cinste. Nu a fost de ajuns. Prima zi, a mai mers cum a mai mers, dar din a doua s-a pus pe plâns, că se simte singură, că vrea în braţe şi că mai bine vine înapoi acasă. Noroc că am pus mâna pe telefon şi am găsit un instructor receptiv la jelaniile fetei şi căruia i-a dat prin cap că domnişoara avea nevoie de one big hug. Şi uite aşa a supravieţuit săptămânii de tabără, fără însă să se arate prea dornică să repete experienţa.

Până anul ăsta. De altfel, anul ăsta a mai adus o schimbare. A fost prima dată când Ana a vrut de bună voie să rămână să doarmă la o prietenă. Până acum nu a dorit. Sigur, există şi nişte explicaţii. Şi anume că noi nu avem unde să o lăsăm să mai doarmă peste noapte. Şi nici nu am avut vreodată. Foarte rar şi asta dacă ne facem socotelile din timp, putem să o trimitem peste noapte la bunica care însă munceşte mult şi cam în fiecare weekend. Dar anul ăsta mi-a declarat că se simte pregătită să petreacă noaptea într-o casă străină.

Aşa că, profitând de această nouă etapă, i-am propus o plecare în tabără de schi. Motivele erau perfect întemeiate: pentru prima dată de când a început ea să schieze, eu nu mai aveam cum să-mi iau concediu în februarie, să mă duc cu ea la Predeal, la doamna Puşa a ei, monitoarea de schi. În plus, mi se părea că e momentul să mai schieze şi cu alţi oameni, să vadă cum se descurcă şi pe alte pârtii şi în altă companie şi poate chiar să facă nişte progrese. Pasul unu: am găsit o tabără în care s-au mai înscris încă patru prieteni, dintre care cu doi a fost în aceeaşi cameră. Pasul doi: am avut noroc. Pe cuvânt. Aş fi ipocrită să spun cum m-am dat peste cap să mă asigur că totul va fi minunat. Nici pe departe. Am mers pe mâna unei amice şi am ajuns în tabăra organizată de cei de la Super tabere.  În primul rând sunt tineri şi foarte bine organizaţi. Copiii au plecat cu trenul privat, într-un vagon rezervat doar pentru tabere,  cu doi instructori (erau doar doisprezece copii), iar bagajele au fost aduse cu o maşină şi alţi trei instructori, direct la vilă. Cazarea s-a făcut într-o vilă foarte ok, cu camere de două, trei sau maxim patru paturi, cu baie şi televizor. Toată vila era a lor. Mesele erau servite într-un restaurant super fain, On Top, din Buşteni, care pe toată durata taberei a funcţionat cu circuit închis, doar pentru copiii din tabără. Micii schiori au fost împărţiţi în grupe de către cinci, şase per instructor,  în funcţie de nivel (începători, medii şi avansaţi), stabilit în urma unui test dat pe pârtie. Deşteptarea se dădea undeva spre şapte, opt dimineaţa, stingerea spre zece şi jumătate, se schia cam patru ore pe zi, se făceau şi niscaiva jocuri în cabană, dar majoritatea timpului liber copii se jucau pur şi simplu unii cu alţii.

Sigur, ca orice tabără sportivă, nici asta nu a fost doar cu zâmbete şi mângâieri. Oamenii ne-au avertizat de la bun început că vor fi fermi deoarece principala lor preocupare era sănătatea şi siguranţa copiilor. Iar schiul este un sport periculos şi  dacă nu respecţi regulile rişti să o păţeşti. Problema este că Ana este un copil ascultător, nu e nevoie să bagi frica în ea ca să facă ce i se cere, nu minte, nu te trage pe sfoară şi atunci, ea ar fi simţit nevoia unui plus de blândeţe. Adică măcar acolo o îmbrăţişare. Nu a fost să fie. În schimb, a avut ocazia să-şi măsoare forţele la schi cu alţi copii, să descopere că e de nivel avansat comparativ cu alţii şi mai ales că a putut prin forţele ei să se aleagă cu medalia de aur şi locul I din grupa de avansaţi. Ceea ce i-a crescut teribil stima de sine şi drept să spun, şi nouă ne-a crescut stima de ea. În plus, mi s-a confirmat că e un copil responsabil, independent, politicos şi cooperant. Pupe mama pe ea de minunată!



Şi, la final, să vă spun şi marea reuşită: nu a plâns şi nu a vrut acasă! Ceea ce înseamnă că, din păcate, oricât ne-am da noi peste cap şi oricât am invoca pronia cerească, tot copilul decide când e pregătit să facă pasul spre independenţă. Asta nu înseamnă că nu s-a lipit toată de mine când ne-am revăzut ca să-mi şoptească tot la tine în braţe e mai bine. Şi da, în egoismul meu mămicesc, m-am bucurat olecuţă.

Vacanţa şcolară, mai ales atunci când ea este petrecută de cel mai mic membru al familiei în altă parte decât ceilalţi doi membri mai mari, rimează din punctul meu de vedere cu două lucruri. Da, doar două şi nu, nu cred că vă gândiţi la ce trebuie. Este vorba de somn şi hrană. Primul, se petrece în sfârşit. Al doilea, ei bine, al doilea rămâne obligatoriu, că deh, fără nu se poate, dar dispare complet semnul de egal dintre mine şi el. Aşadar, o săptămână cât a fost Ana în tabără, am decis să fac grevă şi să intru în bucătărie doar ca să mănânc. Şi cum pizza pe comandă nu mi-a mai surâs, am început să deschid ochii bine în drum spre casă şi să caut soluţii. Şi am găsit. Mâncărurile de la Calif. 

Habar nu aveam că suntem oarecum vecini. Şi asta pentru că pe dinafară, restaurantul nu pare cine ştie ce. Adică, să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic să-i reproşez, doar că nu este genul de locaţie care să te atragă prin aspectul exterior, altfel corect. În schimb, odată ce intri, sunt două lucruri care te conving că e bine să rămâi: politeţea angajaţilor şi lumea care se înghesuie să mănânce acolo. Frăţioare, de mult nu mi s-a întâmplat să văd atâta populaţie la coadă la un kebab. Căci da, se stă un pic la coadă, dar asta pentru că oamenii nu încetează să vină, căci altfel personalul e ca pe patine cu rotile. Nu stă o clipă.

Pentru că i-am descoperit abia de o săptămână, nu pot să vă povestesc decât despre două din cele trei tipuri de kebab nou introduse în meniu şi care au fost create de echipelele inscrise la tabăra de iarnă a BizSMSCamp. În primul rând, trebuie spus că spre deosebire de celelalte reţete propuse de cei de la Calif, aceste trei kebaburi sunt fixe, adică nu poţi nici să adaugi, nici să scoţi şi nici să înlocuieşti vreun ingredient. Este motivul pentru care eu am renunţat să-mi iau kebabul lui Cismaru cu maioneză de casă cu usturoi cu care nu mă împac. Nu sunt sclifosită, ci doar am o problemă cu usturoiul din motive de arsuri.
Dar poate îl încercaţi voi şi-mi povestiţi şi mie cum este, pentru că nu aş vrea să discriminez pe nimeni şi-n plus sună foarte bine ce se petrece în lipia aia.

Pot însă să vă spun câte ceva despre celelalte două. Kebabul lui Ivo este cu carne de vită, chimion, legume (cam multă ceapă după gustul meu, dar eu nu sunt un mare fan al preparatelor picante sau iuţi) şi seminţe de rodie. E bun, săţios, gustos, mi-a plăcut combinaţia de vită cu legume, dar nu pot să spun că seminţele de rodie mi s-au părut că ar da un plus de savoare. Adică au fost binevenite, fără să le simt în vreun fel lipsa dacă cineva ar uita să le adauge.

Trec acum la kebabul lui Mariciu, cu doi lei mai scump decât celelalte două. Adică doisprezece lei în loc de zece (preţul e rezonabil pentru un kebab cu care realmente de saturi, fără ca asta să se datoreze faptului că te îndopi cu pâine, sosuri sau cartofi prăjiţi). Mi-a plăcut. Mult. De fapt, foarte mult. Foarte, foarte mult. E cu pui, cu tahina, vinete, roşii şi stafide. Deşi la prima vedere mi se părea un pic prea riscant pentru cât îmi era de foame, am mers pe mâna autorului şi m-am trezit lingând hârtia în plină stradă, atât a fost de bun.


Cât despre Calif, vorba aia, numai de bine; există trei califate: pe strada Şelari, pe Mihai Bravu şi în Militari şi un super meniu pentru toate gusturile şi toate pretenţiile. Au fel de fel de kebaburi, inclusiv în variantă healthy (cu caloriile numărate), au specialităţi la cuptor (lahmacun, peymacun), supe şi ciorbe, sărmăluţe în foi de viţă, pui cu ciuperci şi orez şi budinci de lapte sau de orez. Preţurile sunt rezonabile, un kebab de pui clasic fiind undeva spre doisprezece lei.

Singurul mare minus pe care îl văd în momentul ăsta este că nu livrează. Nici nu ştiţi cât sunt de tristă din acest motiv, pentru că în sfârşit găsisem şi eu o variantă sănătoasă de mâncat din oraş  care să nu-mi dăuneze. Pentru că la preţurile astea, cam tot ce găseam erau chestii cu multă, multă pâine sau cu multe, multe prostii. Aşadar, aştept să se doteze cu un covor zburător ca să vină cu kebabu-n zbor!

- Măi, eşti sigur că nu mişcă? Pare destul de răzbunător!
- Sunt cu ochii pe el! Tu du-te liniştită la televizor, că eu stau la pândă.
Ne învârteam haotic prin bucătărie, aruncând din când în când câte o privire disperată spre monstrul ce se lăfăia lângă noi. La prima vedere, situaţia părea sub control. Cine ar fi spus că după doar o oră, într-un miros ademenitor de rom şi vanilie, boţul acela va începe să crească necontrolat, lăţindu-se în toate părţile, umflându-se ameninţător, strivindu-ne parcă cu gabaritul lui depăşit. La răstimpuri, aprindeam lumina care îi bătea direct în creştet, privindu-l cum e gata, gata să se reverse, să iasă de acolo şi poate chiar să o ia la fugă prin bucătăria noastră.
- Eu nu am mai văzut aşa ceva! Dacă ne trezim cu el peste noi, în pat? Oare să încerc să-i vorbesc? La cum arată, sunt sigură că ne aude.

Când căldura din jur s-a domolit, a încetat şi el să mai crească. Ca şi cum i-ar fi fost de ajuns cât s-a scremut să se tot umfle şi umfle în tava de acum neîncăpătoare.Culcat pe spate, cu aerul unui bătrân suferind de obezitate morbidă, cu fundul plin de răni de la căldura prea mare, buhăit şi mofluz şi lăsând în urmă o dâră dulceagă de vanilie, semn al unei cochetării pierdute, cozonacul din bucătăria noastră părea că se uită la noi cu ochi miraţi de aluat dospit.
- Eh, măcar am încercat! O să o luăm ca pe un experiment, zise inginerul din bărbată-miu, uitându-se la monstrul ce tocmai ieşise din mâinile lui. Cred că am greşit cantităţile şi sigur am pus prea multă drojdie. Noroc că nu a ieşit cu totul din cuptor.

Mă uit la prăjituroiul creat de consort şi mai, mai că-mi vine să-l întreb cum îl cheamă. La cât de mare este, sigur are şi buletin.
- Auzi, mă, şi acum ce facem cu el? Oare s-o putea mânca?
Soţul continuă să-i dea târcoale. Rupe o bucăţică din creaţie, o molfăie mulţumit, după care, cu un zâmbet larg cât toată faţa, decretează:
- Se poate, dar mai întâi îl învăţăm să meargă pe bicicletă!

Mă uit răbdătoare la cafeaua care se scurge cu stropi egali în cana de filtru. De data asta, nu trebuie să stau lângă ea și s-o încurajez în șoaptă hai, fă-te mai repede! Arunc o privire în jur și mă reped către maldărul de vase din chiuvetă. Le spăl grăbită ca și cum aș vrea să șterg urmele unei existențe de care nu am chef. Abia când totul e curățat și la locul lui, îmi umplu cana cu cafea și mă tolănesc ca o pisică mare și apatică într-un fotoliu. Închid ochii și trag cu urechea la zgomotele din casă. E liniște. Nici țipenie. Doar filtrul mai bolborosește din când în când, lăsând să-i scape niște icneli ca de bătrân. Mă uit în jur și parcă mi-e frică să mișc nu care cumva să se pornească iar sunetele și zgomotele de zi cu zi. Nimic. Liniște și icneli cu miros de cafea.

Mă ridic și, în vârful picioarelor, încep să mă plimb prin casă, căutând parcă rostul unor ore ce se anunță inutile. Ore cu mine. Din obișnuință, aprind televizorul și sar de pe un post pe altul ca și cum aș face prezența. Închid televizorul și ochii. Și dacă m-aș băga iarăși în pat cu o carte și cana de cafea pe noptieră? Nu am noptieră. Doar un fel de raft la capul patului care merge de-a lungul lui. Cartea e acolo, dar eu încep încet, încet, să mă desprind. Să plec. Deschid ochii și încerc să mă uit în mine, ca și cum m-aș întoarce pe dos și m-aș vedea pe dinăuntru. De gura de cafea stă aninată amintirea primei cești, cu zaț pe fund și gust amar. Făcută de tata care a uitat să-mi pună zahăr. Și așa a rămas.

Continui să mă plimb cu ochii închiși printre bucăți de memorie care se lasă atinse și date în lături. Încă o gură de cafea. Mă ridic în picioare, mă uit în jur și scap un oftat de ușurare. Nimeni. E chiar liniște. Mă duc până la oglindă. Ar trebui să o mai spele cineva, zic și iau mecanic cârpa și spray-ul de geamuri. Mă uit când la mine, când la pată. La naiba cu ea! Sorb din cafea. Încă o gură. Poate ultima. Sau penultima. Depinde de mine. Deși, dacă se termină, n-am decât să-mi fac alta. Nu o fi prea sănătos, dar astăzi, când am ore pentru mine, prefer să-mi țin companie decât să-mi fac morală și să-mi dau sfaturi. Pentru că, dacă tot nu mă vede nimeni, n-am decât să fiu când vreau eu. Acum  cincisprezece sau douăzeci de ani. Să stau acolo cum făceam pe vremuri, cu o cafea și o țigară și să mă gândesc ce bine o să fie când în casă nu va mai fi atât de multă liniște.

N-au trecut decât două ore de când ai plecat şi fără să vreau, m-am uitat deja de vreo cinci ori la telefon. Nu, nu o să te sun, nu o să verific dacă ţi-ai adus aminte să-ţi dai hanoracul jos de pe tine. Probabil că nu şi probabil că deja eşti transpirată, pentru că în tren e cald. Probabil că iar îţi muşti buzele acolo unde au crăpat, dar de data asta nu e nimeni să-ţi atragă atenţia. Pentru că doar eu văd, doar eu vreau să corectez, să aduc aminte, să explic, să fiu pisăloagă, să fiu acolo, tot timpul, chiar şi când tu nu mă vezi şi nu mă simţi. Să ştii că nu e simplu. Uneori am un job de-a dreptul ingrat. Uneori aş vrea să-mi scot de pe mine toate grijile şi fricile şi să le azvârl ca pe o haină groasă şi lungă cu care nu mai ai ce face. Dar nu pot. Pentru că, uite, nu ai plecat decât de două ore şi  fără să vreau, m-am uitat deja de vreo şase ori la telefon, ultima dată acum două minute, exact după ce m-am gândit că probabil iar îţi muşti buzele. Să ştii că uneori buzele crapă şi de la căldură, aşa că dacă ţi-ai fi dat hanoracul jos...bine, bine, gata, am tăcut! Şi nu, nu o să te sun! O să aştept să dai tu de veste. Şi o să încerc să nu întreb nimic de hanorac. O să încerc doar să te aud, să te ascult, să mă bucur că după două ore şi tu simţi nevoia să mă suni. Mă rog, deja au trecut spre trei, dar nu-i nimic, eu sunt fericită să te ştiu bine. 

sursa foto aici