- Măi, eşti sigur că nu mişcă? Pare destul de răzbunător!
- Sunt cu ochii pe el! Tu du-te liniştită la televizor, că eu stau la pândă.
Ne învârteam haotic prin bucătărie, aruncând din când în când câte o privire disperată spre monstrul ce se lăfăia lângă noi. La prima vedere, situaţia părea sub control. Cine ar fi spus că după doar o oră, într-un miros ademenitor de rom şi vanilie, boţul acela va începe să crească necontrolat, lăţindu-se în toate părţile, umflându-se ameninţător, strivindu-ne parcă cu gabaritul lui depăşit. La răstimpuri, aprindeam lumina care îi bătea direct în creştet, privindu-l cum e gata, gata să se reverse, să iasă de acolo şi poate chiar să o ia la fugă prin bucătăria noastră.
- Eu nu am mai văzut aşa ceva! Dacă ne trezim cu el peste noi, în pat? Oare să încerc să-i vorbesc? La cum arată, sunt sigură că ne aude.

Când căldura din jur s-a domolit, a încetat şi el să mai crească. Ca şi cum i-ar fi fost de ajuns cât s-a scremut să se tot umfle şi umfle în tava de acum neîncăpătoare.Culcat pe spate, cu aerul unui bătrân suferind de obezitate morbidă, cu fundul plin de răni de la căldura prea mare, buhăit şi mofluz şi lăsând în urmă o dâră dulceagă de vanilie, semn al unei cochetării pierdute, cozonacul din bucătăria noastră părea că se uită la noi cu ochi miraţi de aluat dospit.
- Eh, măcar am încercat! O să o luăm ca pe un experiment, zise inginerul din bărbată-miu, uitându-se la monstrul ce tocmai ieşise din mâinile lui. Cred că am greşit cantităţile şi sigur am pus prea multă drojdie. Noroc că nu a ieşit cu totul din cuptor.

Mă uit la prăjituroiul creat de consort şi mai, mai că-mi vine să-l întreb cum îl cheamă. La cât de mare este, sigur are şi buletin.
- Auzi, mă, şi acum ce facem cu el? Oare s-o putea mânca?
Soţul continuă să-i dea târcoale. Rupe o bucăţică din creaţie, o molfăie mulţumit, după care, cu un zâmbet larg cât toată faţa, decretează:
- Se poate, dar mai întâi îl învăţăm să meargă pe bicicletă!