joi, 30 iulie 2015

La distanţă

Ea
Abia aştept să se termine. Nu că n-a fost bine, dar tot mai bine e la mine acasă. De fapt, nu, nu acasă, că acolo stau toată ziua la televizor şi mă plictisesc. Să fiu tot aici, la Bran, cu copiii, dar să fii şi tu cu mine. Aşa aş vrea. Uite, acum că m-am gândit  la tine, iar îmi vine să plâng. Şi ieri am plâns. Un pic. Două lacrimi care mi-au curs pe obraz şi pe care nu am apucat să le prind cu limba când mi-au trecut peste buze. Degeaba îmi spui să nu mai pun aşa de uşor totul la suflet, la zece ani e greu de tot să nu plângi când ai prins doar un crenvurst la masa de dimineaţă şi tu ai mai fi vrut. Ăia mari au apucat, dar eu am mâna mică şi nu am ajuns la timp, la platou. Şi apoi a fost şi ziua când am jucat Ţară, ţară, vrem ostaşi şi am primit un cot în tâmplă. Atunci am fugit repede în cameră şi m-am repezit la telefon pentru că simţeam nevoia să te aud şi să-mi imaginez că, dacă ai putea, m-ai lua în braţe. Dar nu ai putut şi atunci am plâns de-a binelea. Rău de tot. Şi te-am şi sunat. Ştiu că tu zici că e pentru binele meu tabăra asta cu cei de la British şi-mi place aici, dar mie mi-e dor şi cam foame. Astăzi ne-au dat varză călită cu mămăligă şi o feliuţă de bacon prăjit. Şi acum stau cu o pungă de grisine şi vreau să te sun să-ţi spun că m-am lovit. Iarăşi. La picior. Şi mă ustură. Dar simt că deja te-ai enervat că uite, îmi spui că eu văd doar părţile rele şi te sun doar să mă plâng. Şi parcă, parcă îmi vine iar să plâng şi nici nu ştiu dacă e de durere sau de dor sau de foame. Am uitat să-ţi spun că în tabără, cu profesorul de teatru, pregătim o piesă doar în engleză. Eu joc Mortul. Mă duc la repetiţie! Te iubesc!


Eu
Nici nu ştiu cum au trecut zilele astea. De când nu am mai avut nişte timp? Da, de la ultima ta excursie cu şcoala. A fost o vineri. Una singură. În aprilie. Când ai plecat acum, m-am gândit că dacă tot nu eşti acasă şi nu trebuie să mergem în parc, serile o să profit să fac ordine în dulapuri şi pe balcon. Poate merg şi la piaţă că sunt caise frumoase şi-ţi fac nişte gem. Sau poate dau o raită prin magazine. Sunt reduceri încă. Şi-ţi cumpăr ghiozdan nou că ţi-am promis şi maieul ăla cu banane de la Zara. Dar, drept să-ţi spun, am făcut cu totul şi cu totul altceva. Am stat. Şi m-am uitat la televizor, butonând cu disperare. Şi am mâncat îngheţată. O cutie întreagă. Dar am sărit peste cină. Am înlocuit-o cu o bere, în oraş. Mă rog, mai multe. Am ieşit cu taică-tu să mai vedem şi noi lumea. Am ieşit duminică şi marţi. Şi mai ieşim şi astăzi. De mâncare, nici noi nu prea avem. Un rest de salată de vinete şi nişte ardei copţi. Dar dacă tot ieşim la o bere, putem să şi mâncăm ceva pentru că oricum e infernal de cald ca să mai dai drumul la cuptor. Dar pentru mâine, când te întorci, o să mă gândesc să-ţi fac ceva bun. Sau măcar să cumpăr, depinde la cât ne întoarcem din oraş. Am luat şi nişte cremvurşti. Şi văd că tu de dor mă suni şi nu de bube şi zgârieturi, dar să ştii că deja mi-e greu să te tot aud cum te plângi la telefon că iar te-ai lovit şi iar ai păţit şi iar te doare şi după aia mă gândesc că în curând nu o să mă mai suni din tabere şi atunci simt nişte lacrimi cum stau să o ia la vale. Şi te-aş lua în braţe. Succes cu piesa! Voiam să te întreb cum te descurci cu replicile în engleză, dar ceva mă face să cred că nu e cazul.
Te iubesc!


5 comentarii:

Irina spunea...

Copiii personali sunt la bunici de pe 6 iulie si se intorc pe 19 august.
Buni (mama) catre Luca (4 ani jumatate): Luca, iti place la Bucuresti?
Luca: Nu, imi place la Dublin cu mama.
Buni catre Sara (8 ani, proaspat impliniti): Sara, iti place la Bucuresti?
Sara: Imi place!
Buni: Mai vii?
Sara: Da, cu mama!
Acum eu cred ca si lui Luca ii place, dar cam ca Anei... sa fie acolo, dar si cu mama! :)
Intre timp, mie mi se face asa un dor! Sigur, e frumos sa iesi in lume, sa te vezi cu oamenii, sa-ti faci un pic de cap, dar dupa aia te duci acasa... si acolo e asa ordine si liniste! :D

Ioana spunea...

Se intoarce azi a mea. Dar o trimit iar la tzara:))

Anonim spunea...

Parca ai descris viata mea de saptamana trecuta. Mai putin partea cu plansul Anei(Ana a mea). E primul an cand a fost bine in tabara (al treilea de tabere), fara trestete si plansete. Ganduri bune. Madi

Ioana spunea...

Astept sa se intoarca si sa facem inventarul bubelor:))Pe care oricum le face intr-un ritm ametitor si acasa, dar deh, acum era un motiv sa se planga!

Anonim spunea...

"Un rest de salată de vinete şi nişte ardei copţi."
Pfuai, genius, suntem familii-pereche! Că nu ar fi fair pt. jumătăţile noastre sa spun că suntem doar suflete-pereche :))
Fix aşa e şi la noi, nu prea mai avem a face mâncare dacă e odorul în altă parte. Nu zic, este ceva zeamă în oală dar cin' s-o vrea dacă e salata de vinete şi ardeii copţi! Diferenţele între noi şi voi sunt că noi nu ieşim la bere, nu ieşim în oraş aşa în general că s'tem mai statici uşor anchilozaţi aşea.
Şi mai sunt diferenţe alea că dacă odoru' ne e la ţară, apăi bubele la propriu mai îs cum îs... da' alea 'la haine' îs decisive şi irevocabile... ici-colo câte-o bubă sau pişcătură de ţînţar mai trece nebăgată-n seamă ori uşor pansată-după caz, pe când bubele la haine nu mai trec niciodată, cum s-ar zice hainele de vara asta nu se vor mai purta vreodată, am zis. Nu vorbesc aiurea ci din vasta-mi deja experienţă de nu chiar atât de mulţi ani precum copila voastră însă având un gen 'vitezoman' ştiu că dacă pune vreo două frâne încălţările alea nu se vor mai putea folosi şi săptămâna 'aviatoare'... eu vorbesc aci despre frână la fuga simplă că bicla i-am păstrat-o pe-aci neavând cum s-o transportăm al ţară. Şi tot aşa. E frumos la ţară. Ferească DDBunuţul de 'bube' pre toţi copchii şi p-al mieu!

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes