Au trecut patru zile de la atentatele de la Paris. Recunosc că m-au redus la tăcere. Ca și incendiul din Colectiv. Pentru că atunci când moartea e foarte aproape de mine – mă rog, cel puțin eu așa am simțit-o –, tristețea mă reduce la tăcere. Nu numai tristețea, dar și consternarea. În fața nedreptății. A felului cum lumea se întoarce cu fundul în sus. Și nu doar lumea mare, ci și lumea mică, asta a noastră, asta de zi cu zi.

Am văzut revoltă și indignare. În lume și online. Că de ce s-au apucat cu toții să-și pună steagul Franței peste poza de profil și de ce nu au făcut la fel și cu steagul Libanului? Dacă ar fi să renunț complet la simbolistică și să privesc lucrurile la rece, aș spune că decizia a fost mai mult sau mai puțin a Facebook-ului. Concret, pentru Liban nu a existat aplicația care să-ți permită să faci schimbarea într-un singur clic. Pentru Paris, da. De altfel, nimeni din cei ce acuzau de parti-pris nu aleseseră cu o zi înainte să posteze niciun cedru la pozele lor de profil şi sincer nici nu ştiu câţi ştiau de atentatul din Beirut pe care presa din lume l-a readus în discuţie cu ocazia a ceea ce s-a întâmplat în Franţa. Atenţie, am spus „readus”, nu „adus”, pentru că subiectul a fost discutat în jurnale şi agenţii. Oricum, dat fiind ceea ce s-a întâmplat, se pare că aplicații de genul Recherche Paris vor exista pe reţele și pentru alte zone din lume.

Dar, cu riscul să isc polemici, aş spune că motivul pentru care mulți au ales steagul sau simbolurile Franței la poza de profil ar trebui să fie evident: mai mult decât solidaritatea cu poporul francez, cu victimele și familiile lor, gestul a decurs dintr-un sentiment de apartenență. Că ne place sau nu, Franța va fi întotdeauna mai aproape de marea majoritate a românilor decât Libanul, Tunisia sau Egiptul. Atenție, nu vorbesc de victime; nu vorbesc de francezi, ăia pe care toată lumea îi acuză de avariție, de xenofobie sau de accese de superioritate. Atentatele de la Paris au durut pentru că au lovit exact Parisul și valorile sale. Şi prin asta, toată Europa. Sigur că orice suferință și orice nedreptate din lume este de condamnat. Dar hei, nimeni nu ar fi ales să-și schimbe poza de profil cu simbolurile Franței în urma accidentul feroviar din Alsacia în care au murit cel puțin 11 persoane, 12 au fost grav rănite și alte 25 sunt în stare critică. S-a întâmplat a doua zi după atentate. Nici măcar Franța nu a avut puterea să dezbată prea mult subiectul, deși printre victime sunt mulți copii. Mai mult, este vorba despre un număr de victime aproape egal cu cel din atentatul de la Charlie Hebdo. Aşadar, până la urmă, cu părere de rău, hai să spunem că nu despre victime este vorba. Nu despre numărul lor, despre cine sunt ele, câți ani au și de unde sunt. Ci despre noi. În cazul de față, noi, europenii. Este absolut omenesc (da, știu, suntem o specie dotată cu egoism necesar instinctului de supraviețuire) să ne gândim la viața noastră atunci când auzim de moartea altora sau de un potențial pericol de moarte. Este exact ca atunci când auzi de moartea unui om şi parcă ai nevoie să auzi câţi ani avea şi din ce cauze a murit, ca să vezi dacă eşti sau nu în pericol. Iar acum suntem. Pentru că s-a întâmplat în Paris. Şi nu în Liban. Deşi atacatorul e acelaşi, nu distanţa este cea care ne face să ne trezim afectaţi mai mult de ceea ce s-a întâmplat în Franţa – şi nici numărul de morţi. Ci faptul că în mintea noastră Libanul este o zonă asociată cu războaie şi instabilitate, cu Hezbollahul şi deci cu violenţa. Asta nu face crima mai puţin oribilă, dar este ca şi cum mortul de care tocmai am auzit ar fi avut deja 90 de ani.

În schimb Franţa, lovită crunt a doua oară în mai puţin de un an, este una din părţile cele mai frumoase şi de invidiat  ale unui întreg în care ne-am luptat ca disperaţii să ajungem: UE. Atentatele de la Paris au lovit Europa direct în plex. Au fost ucişi oameni de 19 naţionalităţi. Inclusiv doi români, părinţii unui copil de un an şi jumătate. În urma atentatului, cu toţii am simţit că ne-au fost atinse valorile, călcate în picioare, şi asta a durut, a terifiat şi a provocat valul de panică şi de solidaritate ulterioară. O să fiu chiar şi mai directă: nu știu dacă toți cei care s-au declarat solidari cu Franța și Parisul sunt într-adevăr francofoni, trăiți pe acolo, cu studii sau prieteni în zonă, cu piesele lui Molière citite și filmele lui Truffaut văzute. Dar atunci când ne gândim la viața noastră, cu micile ei bucurii, cu lucrurile care ne fac plăcere sau pe care am dori să le facem, Franța este acolo. Pentru vacanțe, pentru Disney, pentru vreo bursă pentru copiii noștri, pentru felul în care știu oamenii ăia să se distreze, pentru croissante și un vin bun, pentru baghete calde la prima oră, pentru Luvru și cozile de la Tour Eiffel. Acest Paris, mon amour, pe care îl vedem scris pe atâtea t-shirt-uri, are un sâmbure de adevăr. Ca și „I♥NY”. Ambele sunt orașe-simbol ale Occidentului. Ale traiului bun şi sigur. Oraşe la care noi, românii, râvnim. Câte tricouri ați văzut voi cu Beirut pour toujours? Nu că ar fi ceva rău în asta, dar încă o dată, a-ți nega apartenența la anumite valori culturale în numele unei solidarități de facto mi se pare cel puțin ipocrit. E normal să fiu mai speriat, mai afectat și mai îndurerat atunci când se îmbolnăvește cineva din familia mea decât atunci când se întâmplă în vecini sau într-o casă străină.

Mila a fost aceeaşi pentru toate victimele, fie ele din Franța, Egipt sau Liban. Spaima a fost însă diferită. Şi cred că doar despre asta a fost vorba atunci când lumea s-a solidarizat cu Parisul, mai mult decât a făcut-o cu Libanul, Tunisia sau Nigeria. Şi nu mă refer  doar la lumea asta a noastră, mică, de zi cu zi, ci şi la cea mare. Pentru că marţi 17 noiembrie, la Bruxelles, ţările membre ale UE au aprobat în unanimitate cererea Franţei de activare în premieră a clauzei de solidaritate din Tratatul de la Lisabona, care prevede că dacă un stat membru face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state sunt obligate să-i acorde sprijin şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun, inclusiv militare.