M-am întors. De fapt, cred că nici nu am anunţat că voi fi plecată. Dar am fost şi a fost bine. E şi ăsta un refugiu: să fugi, să întorci capul, să te ocupi de tine, de ai tăi şi ale tale. E bine că deja din tren ajungi să te iei cu viaţa. Nu poţi să stai cu gânduri în cap şi copil lângă tine cinci ore şi jumătate cât faci până la Sibiu. Am făcut pe drum cam cât am stat acolo. Exagerez un pic, dar am fost în Sibiu doar o zi şi jumătate. Suficient pentru o tură de oraş, una de magazine (prea scurtă pentru a fi utilă), una prin Piaţa Mică şi cea Mare, vreo câteva beri (ne-am unit forţele două mame), o pizza şi o vizită la Zoo. Care, apropo, e foarte frumoasă, cu animale mai multe decât mă aşteptam şi cu un preţ la biletul de intrare pe care pur şi simplu nu l-am înţeles: trei lei adultul şi doi lei copilul. Adică, de ce? Cum se poate aşa ceva? Cum să ceri un euro pentru două bilete de intrare la o Zoo când în alte părţi am dat zeci de euro pentru o astfel de vizită? Chiar nu înţeleg cum nu poţi să fii în stare să iei bani chiar şi atunci când ai dreptul! Pentru că  este chiar o grădină frumoasă: animalele arată mult mai bine decât mă aşteptam, sunt destul de multe, locurile ce le sunt rezervate sunt ok, grădina este într-o pădure, pe marginea unui lac, aleile sunt îngrijite, toaletele sunt curate. Aşa că măriţi, domnule, preţul la bilete aşa încât să vă permiteţi să faceţi ceva cu banii ăia! Luaţi exemplu de la Biserica Evanghelică unde preţul e de vreo 16 lei pe două bilete. Nici ăla nu e mare, dar măcar faci ceva cu banii ăia: întreţii monumentul, plăteşti femeia de serviciu, organizezi un concert.

Şi dacă tot sunt la partea de cârcoteală, să vă spun şi unde am stat. Aici. Ce mi-a plăcut a fost că au venit să mă ia de la gară şi că apartamentul avea centrală proprie şi o baie foarte curată. Ce nu mi-a plăcut a fost restul: mirosea urât, a igrasie. Aşternuturile erau un pic cam vechi şi unul avea o gaură în mijloc. Draperia nu era suficient de deasă şi la răsăritul soarelui, totul devenea luminos spre orbitor. Podeaua era foarte veche, scârţâia oribil şi era plină de pete. În bucătărie, mi-ar fi plăcut să găsesc câteva produse de bază: sare, piper, zahăr, ulei. Mai ales că fiind vorba de un apartament dotat cu aragaz, micro-unde, filtru de cafea, se presupune că te interesează capitolul ăsta. Nu am avut hârtie igienică şi bonus, nu am primit chitanţă pe banii daţi pe cazare. Aici este însă şi greşeala mea că nu am cerut. Altfel, apartamentul este situat central, la câteva minute de mers pe jos de Podul Minciunilor şi alte câteva de gară. O alternativă mult mai frumoasă, la fel de centrală şi la fel de costisitoare (100 de lei pe noapte) est apartamentul unde a stat prietena mea: Apartament Ocnei. Este mai spaţios şi cu mobilier mai nou şi mai puţin încropit. În plus, dormitorul este împărţit în două suprafeţe, fiecare cu câte un pat dublu. Plus un living cu o canapea.


Despre Sibiu, numai de bine. Îmi place mult oraşul ăsta, dar de data asta am ceva critici să-i aduc. Nu multe şi oricum, sunt toate spre binele lui. Prima ar fi că nu am reuşit să găsim în centru un local unde să nu se fumeze. Mai puţin în zona de nefumători de La Turn unde nu pot să spun că am rămas impresionată. Mâncarea a fost corectă şi cam atât. Sarmalele bune, dar mult prea sărate. Un local care mie personal mi-a plăcut foarte mult a fost numitul Schoko din Piaţa Mică. Pastele au fost foarte bune, pizza la fel şi piesa de rezistenţă a constituit-o frigiderul plin cu prăjituri. Încă mi-a rămas gândul la nişte eclere uriaşe cu ciocolată. Apropo de prăjituri: evitaţi aşa numita prăjitură uruguayană de la Restaurantul Uruguay din Piaţa Mare. Deşi descrierea sună promiţător, singura ei calitate este că e mare. Adică daţi vreo 15 lei pe o porţie uriaşă de bezea umplută cu dulceaţă de caise, cu nişte frişcă şi sos de cireşe. O bombă calorică cu un gust leşinător de dulce. Şi pentru că tot vorbim de mâncare, aş mai avea ceva de spus despre Casa Frieda. Mâncarea nu m-a dat pe spate, dar nici nu mi-a displăcut. Dar ce m-a scos cu adevărat din minţi a fost valul de cerşetori care s-a abătut asupra noastră odată aşezate la o masă de pe terasa acoperită. Am avut de toate: de la femei cu copii golaşi până la surdo-muţi, trecând prin fanatici religioşi cu probleme la cap şi sfârşind cu beţivi în sevraj. Sincer, m-a deranjat şi cred că ar trebui găsită o soluţie că e păcat de oraş. Cât despre fumat, mi se pare ciudat să nu existe spaţii pentru nefumători. Mai ales că e plin de cafenele şi bistro-uri foarte drăguţe, dar de unele nici nu te puteai apropia din cauza mirosului de fum. Şi asta o spune o fumătoare ca mine. Deci da, chestia asta cu fumatul în spaţiile publice ar trebui să înceteze. Alo, România, v-o spune chiar şi un fumător! Eu pot să mă duc liniştită afară să fumez, dar nu pot trimite copilul să mănânce în stradă.

După două nopţi de Sibiu, am urcat în trenul de Braşov pentru a ajunge la Bran. Deşi la prima vedere mersul cu trenul poate părea relaxant, se dovedeşte că este şi el plin de surprize neplăcute ca multe aventuri pe drumurile patriei. În primul rând întârzie. Aşa că după ce ai ales să dai 84 de lei pe două bilete ca să mergi cu IR şi să ajungi în două ore la Braşov, te trezeşti că pleci cu întârziere de peste jumătate de oră şi mai prinzi încă una în mers şi uite aşa ajungi să faci trei ore în loc de două, aproape cât personalul. Doar că ăla e mai ieftin, mai curat şi mai gol. Te uiţi la el cum pleacă, în timp ce tu stai cu haina strânsă pe lângă corp într-un vagon fără curent electric şi tremuri de frig. Căci da, nu e nici căldură şi nici apă la toaletă. E doar un conductor care se plânge cot la cot cu tine de ce prost merg lucrurile la CFR.

Când în sfârşit ajungi în gara din Braşov, fuga la o toaletă. Acolo, dai un leu şi cincizeci de bani şi te trezeşti cu o bucăţică de hârtie strecurată pe sub un geamlâc.
- Aş prefera să-mi rup singură, spui.
Mare greşeală. Doamna responsabilă cu hârtia se supără şi alege să te pedepsească luându-ţi de sub nas pătrăţelul de hârtie. Noroc că ai în rucsac ditamai sulul cumpărat la Sibiu (vă amintiţi că v-am spus că nu am avut hârtie), aşa că poţi să răsufli uşurat.

După ce am ales să fac o plângere în gara Braşov la adresa CFR-ului şi vagoanelor dumisale stricate şi neîncălzite, mi-am luat cea de-a doua prietenă din gară şi am luat autobuzul spre Bran. Unde am stat aici.  Şi despre care v-am povestit deja anul trecut. Singura diferenţă este că s-au mărit tarifele. Acum o dublă este 160 de lei pe noapte. Dar distracţia e la fel de mare, dacă nu şi mai mare. Pentru că, spre deosebire de anul trecut, acum am prins câteva lucruri în plus. Primul: focul de tabără de sâmbătă seara şi concertul de muzică folk. Anei i-au plăcut scânteile, mie vinul fiert, sincer nu am avut dispoziţia pentru niciun fel de flăcări şi vâlvătăi. Am beneficiat însă de o cântare live de-a Corinei. Ştiţi voi, fata cu Corso şi cu pernele moi pe care am avut surpriza să descopăr că le cântă cu nesaţ toate puştoaicele de până-n zece ani. Doar a mea şi cu prietenele ei s-au scandalizat de ciorapii cu găuri şi de fundurile la vedere ale dansatoarelor.

Dar punctul forte al sejurului la Bran a fost cursul de făcut biscuiţi. Nu neapărat pentru biscuiţi, ci pentru atmosferă. Atelierul s-a ţinut la Micul Castel care îşi trage numele de la faptul că seamănă într-adevăr cu un castel în miniatură, înconjurat de o grădină frumoasă, cu foişor şi mese de lemne. Bucătăria este exact ca cele din filmele englezeşti. O cameră mare, la demisol, cu masă lungă de lemn, cu pereţii decoraţi frumos, cu copiii echipaţi cu şorţuleţe, făcăleţe şi funduri de lemn şi cu o doamnă bucătăreasă cu păr grizonat, plină de energie şi voie bună. A cântat şi a dansat cu copiii în jurul mesei, le-a vorbit frumos, a ştiut să le capteze atenţia, i-a lăsat pe ei să-şi facă singuri modelele, i-a ajutat doar dacă au vrut-o, la sfârşit am primit pe lângă fursecuri şi reţeta tipărită.

O oră în bucătărie realmente reuşită, nu ca cea organizată de cei de la Institutul francez din Bucureşti care s-au lăudat cu atelier de gastronomie şi tot ce au făcut a fost să-i pună pe copii să înfigă  nişte  fructe pe beţe de frigărui. Atelierul de făcut biscuiţi se ţine duminica de dimineaţă şi merită din plin. Pentru atmosferă, pentru frumuseţea locului, pentru reţetă şi pentru doamna bucătăreasă care este minunată. Şi cu ocazia asta am aflat şi un secret: doamna nu este cu adevărat bucătăreasă, ci fostă educatoare şi mama patronului. Pentru că în clubul ăsta toată lumea munceşte cot la cot: mama face fursecuri cu cei mici, fiul serveşte la mese, angajaţii robotesc peste tot. Dar ştiţi ce mi-au spus? Că şefu' se poartă minunat cu ei şi-i plăteşte bine, iar ei lucrează cu drag. Şi asta se vede.