Am tot citit ce s-a scris şi am tot auzit ce s-a spus despre incendiul de la Colectiv. Am preferat să tac. De fapt, am simţit nevoia să tac. Şi să încerc să mă întreb cu luciditate şi egoism de ce m-a afectat atât de tare tragedia asta. De ce tocmai pe mine care nu cunoşteam din fericire pe nimeni care să fi fost acolo. De ce atât de profund  încât să nu reuşesc să mă gândesc la altceva de câteva zile încoace? Aş vrea să spun că e doar din omenie, milă şi empatie. Dar nu, e altceva. Să fie doar pentru că s-a întâmplat atât de aproape de mine? Pentru că moartea a fost pe cât de nedreaptă pe atât de cruntă? Pentru că erau oameni frumoşi şi nevinovaţi? Pentru că nenorocirea asta ar fi putut fi evitată dacă ar fi existat o lege de care să se ţină cont şi să se aplice cu responsabilitate? Pentru că nu s-ar fi ajuns la o asemenea dramă dacă nu am trăi  în ţara  lui Şpagă vodă?

M-a lovit oare atât de puternic pentru că peste nişte ani, într-unul din aceste cluburi ce nu îndeplinesc normele de securitate, se va duce probabil şi copilul meu? Şi chiar dacă nu va ieşi în club, există teatre şi săli de cinema pe punctul de a se prăbuşi, subsoluri de clădiri istorice transformate în baruri unde tai fumul cu cuţitul, străzi cu gropi neacoperite, şcoli fără uşi la toalete, malluri deschise înainte de terminarea lucrărilor, blocuri reabilitate cu materiale ieftine şi proaste şi bineînţeles uşor inflamabile, vecini care fac transformări în apartamente fără pic de discernământ, spitale fără medicamente şi medici, păduri tăiate ilegal, rezervaţii distruse şi lista ar putea continua, din păcate. De ce m-a durut aşa de tare? Pentru că ştim fără urmă de îndoială că se va repeta. Nu are cum să nu se repete. Doar că nu ştim când. Pentru că după incendiul asta ne-am dat seama cât de nepregătiţi suntem în cazul unei catastrofe şi mai mari. Pentru că atât timp cât o autorizaţie ISU se obţine atât de greu şi costă mult mai mult decât o amendă, vor fi prea puţini cei ce o vor cere. Pentru că în ţara unde o mână o acoperă pe alta, unde avem o gaşcă de politicieni de rang acuzaţi, condamnaţi şi totuşi bine merci, nu mai suntem atât de naivi să sperăm vreo schimbare, ci doar trişti şi frustraţi că n-am plecat la timp.

Tragedia de la Colectiv a fost una de proporţii. Pe lângă cele aproape două sute de victime reale, incendiul de vineri noapte ne-a lovit în număr neaşteptat de mare nu doar prin drama celor ce au fost prezenţi acolo, ci şi pentru că ne-a arătat pe viu, în timp real, cât e de fragil, de nesigur şi de supus norocului traiul nostru nu de pământeni, ci de români. Iar pe mine lucrul ăsta m-a speriat. Foarte tare. Atât de tare încât mai bine tac.