Am împins cu degetele răsfirate uşa masivă de lemn, mai mult în căutarea muzicii decât a liniştii. Pentru o clipă, m-am speriat că odată înăuntru, vocea aceea ireală se va opri mulţumită parcă pentru că m-a adus unde voia ea. Dar nu, cânta în continuare şi cânta atât de frumos încât am ales să las toamna de afară pentru câteva minute şi să rămân să mă bucur. Mi-am rotit privirea pe pereţi şi-n jur. Erau cinci sau şase oameni cu totul. Doar unul în genunchi, cu mâinile ridicate şi palmele deschise, întoarse spre cer. Şi doi preoţi care slujeau pe limba lor, în armenească. O limbă care îmi aduce aminte de un pumn de pietricele ce se rostogolesc la vale, ciocnindu-se unele de altele. 

Prima dată când am auzit limba asta, eram la grădiniţă. Şi acolo m-am împrietenit cu o fetiţă pe jumătatea armeancă. Şi ea m-a învăţat o poezie cu o broscuţă pe care o mai ştiu şi acum, dar nu ştiu s-o scriu. Şi aşa, cu vocea aceea venită parcă de nu ştiu unde, m-am trezit că-mi spun în minte, ca pe o mantră, poezia cu broscuţa. Atunci, pentru câteva minute, cât toamna cea nebună îşi făcea de cap pe afară, am stat şi mi-am adus aminte de mine şi de Irina cea pe jumătate armeancă, dar şi de Ada din Canada şi de alţi armeni de i-am cunoscut la Sinaia, unde mă duceam când eram mică. Şi uită-te acum la mine: patruzeci de ani! Ce-a mai trecut timpul şi ce copil mare am! Şi tot ce-mi doresc este să fie pace şi să ne fie bine şi să fim împreună şi să ne bucurăm unii de alţii şi unii pentru alţii. 

Atâtea gânduri în doar câteva secunde. Gânduri doar pentru mine într-un loc umplut cu muzică şi picturi frumoase, cu nişte preoţi ale căror cuvinte nu le înţelegeam. Şi atunci mi-am dat seama că de asta aveam nevoie. De o fărâmă de frumos pe care să o iau în palme şi să mă bucur de ea, fără cineva prin preajmă care să-mi spună ce şi cum, care să mă înveţe şi să-mi povestească,  astupându-mi porii cu cuvinte şi poveţe. Cinci minute cu mine. Un respiro. Atât şi nimic mai mult. Suficient cât să arunc o privire în interior şi să văd dacă totul e bine. Fără nicio altă obligaţie.  Fără vinovăţie sau angajamente. Doar eu şi vocea aceea ireal de frumoasă venită parcă din altă lume. Şi uite aşa, cu muzica în spate precum o gazdă bună care m-a petrecut până la ieşire, am plecat din Biserica Armenească în toamna de afară, un pic mai bine.