Acest cuvânt în aparenţă banal – ba chiar, pe vremuri, cu vagi conotaţii pozitive – a ajuns în zilele noastre să devină, alături de teme, baubau-ul părinţilor. Vrei să-i vezi pălind la faţă, cu mâinile împreunate a rugăminte şi murmurând „te rog, ai milă, nu iarăşi, nu iarăşi”? Atunci anunţă-i că vine... SERBAREA!

Cum vine luna decembrie, cum începe isteria. Mai este o tură şi în vară, e drept, dar parcă soarele şi cele trei luni de vacanţă reuşesc să îmblânzească spiritele de ambele părţi. Educatoarele nu mai ţin morţiș să-l îmbrăcaţi pe ăla micu' în cartof, mag sau baobab, învățătorii nu mai caută să împartă pe roluri Iarna pe uliță, părinţii nu mai sunt sensibilizaţi până la lacrimi că „nu se poate, dragă, să nu vină Moşu' şi la ai noştri”, iar copiilor... meh, dar cui îi pasă de ce cred copiii?! Că doar nu pentru ei este serbarea!

Ce-i drept, fără copii nu se poate face nicio serbare, aşa că prezenţa lor este de preferat obligatorie. Dar asta nu înseamnă că trebuie să le placă – sau să vrea. Nu; trebuie doar să fie prezenţi. Cu cât şcoala este mai vestită, cu atât locaţia trebuie să fie mai specială. Nu vă bateţi capul să căutaţi soluţii, să pândiţi oferte sau să obţineţi reduceri. Totul va fi fost aranjat cu mult înainte de sosirea dumneavoastră în clasă. În fiecare clasă există cel puţin o mamă care se ocupă de tot; ea este cea care ştie cum merge treaba. Ea propune, ea dispune: ea vă trimite acele mailuri sau mesaje cu parfum lacrimogen, în care vă aduce aminte că rolul vostru de părinţi nu este să contribuiţi cât puteţi de bine la educaţia copiilor, ci să fiţi recunoscători – şi să se vadă asta! O cunoașteți cu toții, nu-i așa?

Ei bine, atunci când luna decembrie se instalează în calendar, ea, mama cea grijulie şi atoateştiutoare va fi cea care se va ocupa şi de serbare. Şi încă o dată vă spun (asta ca să nu aveţi un şoc când v-o va spune ea), ce contează banii când e vorba de fericirea celor mici?! Şi nu numai a lor. Căci, citez din memorie şi dacă vreţi, putem cita împreună, fiindcă sigur cele ce urmează sunt deja adânc întipărite în memoria colectivă: a venit momentul din an în care ar fi frumos să ne arătăm cu toţii recunoştinţa şi faţă de dna sau dna sau dna, fiecare cu câte doamne are. E urât să fii recunoscător? Nu, deloc, ba chiar mi se pare corect şi frumos să apreciem efortul şi munca atunci când le întâlnim şi atunci când simţim nevoia să o facem. Şi asta atunci când putem – pentru că nu putem întotdeauna.

Cunosc nişte părinţi care au strâns câte 200 de lei pentru serbarea de iarnă, cu tot cu dovezile de recunoştinţă. Iar în acea clasă sunt copii cu trei sau chiar patru fraţi. Şi nu contează. Pentru că ea, mamacareseocupădetot, a decis. Şi doar ea are voie să o facă. Restul pot doar să fie de acord. Nu eşti?! Ntz, ntz, ntz, foaaarte urât din partea ta! O să fii spusă lu' tovarăşa, trasă de urechi la şedinţă şi... mai vedem noi! Un sfat: dacă sunteţi în momentul acesta cu o astfel de mamăbună în viaţa voastră, încercaţi să o ignoraţi. O să fie greu la început, pentru că se agită mult şi vorbeşte tare – dar serios, nu are ce să facă dacă voi nu vreţi, de exemplu, să daţi 200 de lei pentru serbare. Şi sper că nu vreţi, ok? E mult; serios, chiar mult! Adică înmulțiți cu numărul de copii dintr-o clasă și vedeți ce obțineți. De multe ori, această mamă nu este singură. Are și ea acoliții ei – alte mamelafeldebune. Sincer, când am dat prima oară de ele, mi s-a părut o glumă proastă. Acum, că am scăpat de ele (da, se poate), îmi dau seama că, de fapt, sunt și ele la fel de pierdute în lumea asta ca mulți dintre noi. Prin urmare, cu voia dumneavoastră, aș vrea să le spun câteva vorbe:


Acum un an vă povesteam  că mi-aş fi dorit ca pentru o dată să fie lăsaţi copiii să-şi organizeze singuri serbarea. Vă spuneam atunci pe scurt, câteva idei care ar contribui în opinia mea deopotrivă la reuşita unei serbări cât şi la stima de sine a copiilor, adăugând o experienţă în plus şi un strop de independenţă.

Ei bine, anul acesta, la şcoala cea nouă unde am mutat-o pe Ana, minunea s-a întâmplat. Copiii au fost anunţaţi că pentru sfârşit de clasa a patra îşi vor imagina singuri serbarea. Ei bine, deja a decis fiecare ce să facă – şi-au propus să facă o scenetă după Familia Addams (Ana va fi regizor), alţii vor să danseze, unii vor să cânte. Idei sunt destule, iar învăţătoarea chiar îi lasă să se organizeze. Probabil că unii ar spune că „vai de mine, îi lasă așa, de capul lor?!” Eu cred că de-aia îl au – ca să-l folosească.

Şi pentru că am schimbat școala (pe cea de care aparțineam, by the way) cu alta din cartier, iată că am scăpat, se pare, şi de grupul mamelorcareseocupădetot. Sau cel puţin nu s-a manifestat până acum – sau a fost deja anihilat în trecut. Pe scurt, serbarea de Crăciun va fi în clasă. Şi nu va fi o SERBARE, ci un Secret Santa între copii (la sugestia învățătoarei). Concret, fiecare copil a tras dintr-o pălărie numele unui coleg căruia va trebui să-i facă un cadou simbolic, în ultima zi de şcoală, înainte de vacanța de Crăciun, în valoare de maxim 20 de lei.

Am sfârșit prin a o întreba eu pe Ana dacă nu vrea să vorbească cu ceilalți colegi și, împreună, să-i facă și doamnei o surpriză. Un desen, o decorațiune de Crăciun, o felicitare cu numele tuturor, sau ce cred ei de cuviință. E decizia lor – un sentiment neprețuit la orice vârstă.