Există pe lumea asta momente făcute parcă să fie înhăţate şi stoarse apoi de tot ce au mai bun, precum o portocală de suc. Clipe speciale care plutesc în jurul tău şi pe care e suficient să le împingi cu un bobârnac către cei  pe care ai vrea să-i ai aproape. Clipe pe care stă scris mare: îmi pasă de tine şi vreau să ţi-o spun!

Din păcate însă, există printre noi şi oameni care oricât s-ar strădui, oricât şi-ar propune, nu reuşesc să vadă în aceste momente mai mult de o acumulare de timp la fel ca şi alte acumulări de timp. Şi atunci le lasă să treacă, petrecându-le doar cu privirea şi cu un fluturat prietenos din mână. Asta nu înseamnă că nu şi-ar dori sau că nu se bucură când se holbează la astfel de clipe aparte, doar că nu ştiu ce să facă cu ele. Eu sunt o astfel de persoană. Să vă explic. Suntem în perioada aceea din an – şi nu sunt multe ca aceasta – când oamenii dăruiesc atenţie şi aşteaptă la rândul lor atenţie. Ce fac eu? Nimic. Exact. Ni-mic! Eu doar mă mir când văd că alţii nu sunt ca mine, mă bucur pentru ei, mă gândesc apoi că de mâine ar trebui să învăţ să fac şi eu la fel – şi până dimineaţă uit. Tocmai am primit pe mail o felicitare de la o persoană cu care mi-aş dori mult să continui să colaborez. Credeţi că i-am răspuns? Nu, pentru că, într-un prim stadiu, îmi doresc să-i scriu ceva chiar frumos, să prind o clipă specială şi să o împing spre ea. Apoi mă iau cu altele şi de obicei sfârşesc pe ultima sută de metri să scriu pe fugă, în metrou, de pe telefon un mulţumesc, asemenea! 

Cred că aş fi cea mai îngrozitoare secretară cu putinţă. Şi nu e vorba de cafele; alea ar fi singurele care, cu ajutorul unui filtru, ar avea şansa să-mi reuşească. În rest însă, vă garantez că nicio hârtie sau document nu ar rămâne la locul lui, nicio invitaţie nu v-ar ajunge la timp, felicitările de Crăciun sau de Paşte ar zace probabil până la anotimpul următor într-un fund de sertar – și evident că nu voi mai şti în care.

Recunosc, nu ştiu să cresc relaţii. Nu ştiu să mă organizez să profit de momente atunci când ele mi se arată, astfel încât să reuşesc să trimit clipele speciale către cei pe care vreau să-i ţin aproape. Eu niciodată nu voi fi cea care îşi aduce aminte de ziua ta de naştere, care va şti să trimită o cutie de ciocolată colegei care tocmai s-a căsătorit, care va posta un buchet de flori pe pagina ta de Facebook ca să te felicite că ţi-a intrat copilul la facultate. Eu sunt cea care doar se va gândi la toate cele de mai sus şi apoi, până se va dumiri, momentul va dispărea luat de timp şi de alţii.

De câteva zile, tot netul zdrăngăne armonios în sunete de zurgălăi şi peste tot se arată felicitări cu brazi şi copii, cu urări în dreapta şi-n stânga. Eu am uitat să-i fac copilului poza astăzi la serbarea de Moş Crăciun. M-am luat cu poezia ei şi clipa s-a dus. Mă întreb de multe ori cum poate cineva ca mine, care poate ţine minte orarul Anei, temele de pe toată săptămâna, lista de piaţă şi programările la doctor, interviuri şi zile de conferinţă, să uite să scrie o felicitare sau să strângă o mână atunci când momentul este propice şi la îndemână. Probabil că este o chestiune de organizare şi de priorităţi pe care fiecare ni le ordonăm în minte mai bine sau mai rău. În cazul meu, mai rău.

Îmi tot spun că va veni ea și ziua aia în care voi avea un colț al meu cu birou cu o floare pe el și o ceașcă de cafea cu farfurioară asortată, cu sertare ordonate în care să-mi țin agende cu coperți cartonate, d-alea frumoasele cum sunt pline acum librăriile. În dreapta voi avea un teanc perfect ordonat de hârtii pentru scris, lângă el un set de creioane ascuțite așezate într-un pahar înalt de sticlă cu irizații bleu ciel. Și biroul meu va fi în dreptul unei ferestre largi, cu pervaz plin de ghivece mici cu violete mov și roz, pe care le va mângâia discret o perdea de un alb rozaliu, sau poate doar albă, care mă va feri de privirile curioase ale trecătorilor. Și atunci, la biroul ăsta care va fi doar al meu, în ora aceea care va fi doar a mea, o să stau să prind clipele și să le storc de urări, felicitări, răspunsuri și cuvinte precum faci cu sucul unei portocale.

Dar nu astăzi. Astăzi, sunt tot eu. Uituca, împrăștiata. Aia fără birou și timp. Mare noroc că am ridicat ochii și am văzut cum momentul plutea agale către mâine.  Sigur, m-a ajutat şi mailul ăla (la care, apropo, tot n-am răspuns), şi mi-am dat seama că mâine probabil nu ne vom vedea pe aici. Aş vrea deci să vă urez tuturor Crăciun fericit şi să vă mulţumesc că-mi sunteţi alături – chiar aşa, cu toate defectele mele. Şi normal că pe alte bloguri sunt făcute felicitări speciale, şi normal că eu nu am ştiut a mă organiza din timp; aşa că, dacă vreau să nu vă urez toate cele bune după anul nou, o să vă rog să vă mulţumiţi cu felicitarea de mai jos (măcar e drăguţă, nu?).

Sursa: forwallpaper.com