Povestea de ieri s-a oprit în trenul care urma să ne ia dintr-un orășel din sud ca să ne ducă până în Loara – mai precis în Le Mans, oraș mare, cu bulevarde, magazine și brutării, exact cum își dorea profesoara de ne însoțea prin Franța. După o noapte de mers pe șine și dormit în fund, am debarcat în gara de unde am fost preluați de Brebioni. Madame și Monsieur Brébion – căci așa avea să le rămână numele, pronunțat într-un cuvânt, deși aveau și ei un prenume ca tot omul – erau doi tineri pensionari ce s-au trezit peste noapte cu liniștea spulberată de nouă copii români, căzuți pe capul lor de la mama naibii. Copii pe care s-au văzut nevoiți să-i hrănească,  plimbe și îngrijească preț de vreo zece zile. Noroc că franțujii au spiritul de comunitate foarte dezvoltat. Vecinii sunt ținuți aproape, prietenii sunt cultivați, iar oamenii, chiar și cei în vârstă – sau mai ales cei în vârstă – nu sunt singuri. Așa că iată-ne pe toți nouă, cu profesoara zece, vorba poetului, transportați în șir indian, cu Madame Brébion în frunte și Monsieur Brébion la coadă, pe străzile din Le Mans, de-a lungul zidurilor vechii cetăți, către un cartier liniștit, cu străduțe potolite. Una dintre ele era, la ora descinderii noastre, plină de oameni ieșiți întru întâmpinarea noastră. În fapt erau vecinii care se oferiseră să mai ia dintre noi, căci, cu toată bunăvoința celor doi Brebioni, nu aveam cum să încăpem toți nouă la ei acasă.

Le Mans – sursa foto aici

Eu și cu prietena mea am ajuns în casa de peste drum, la domnul Peltier. Ca orice pensionar francez care se respectă, Monsieur Peltier nu-și trăia bătrânețile singur, la televizor – nu, el era plecat într-un voiaj, în Italia. Și, ca orice francez care se respectă, lăsase cheile la vecini, a.k.a. Brebionii, că poate era vreo scrisoare de luat, vreo factură de plătit sau vreo țeavă de reparat. Iată-mă așadar instalată, cu prietenă cu tot, în dormitorul lui Peltier (prevenit că la întoarcere avea să se trezească cu doi pui de români) într-o casă mică, cu mobilă veche care trosnea din toate încheieturile.

Amintirile mele despre Le Mans nu prea există. Poate pentru că au trecut aproape treizeci de ani sau poate pentru că, la vârsta aia, ochii mei vedeau altceva decât ce trebuia văzut. Eu îmi aduc aminte de banane. Am fost într-o zi, cu toții, la piață. Și erau acolo munți de banane. Și erau coapte, nu verzi cum știam eu că sunt cele cumpărate pe sub mână, de la Casa de comenzi. Iar Brebionii ne-au numărat și au cumpărat fix zece banane. Nici măcar una în plus. Nu era zgârcenie, având în vedere că își asumaseră hrănirea zilnică a zece oameni, timp de zece zile. Era o dovadă de normalitate de care noi habar nu aveam. Serios acum, dacă vă vin musafiri la masă, cam câte banane o să cumpărați?
În prima seară, la Le Mans, am fost lăsați, chiar rugați, aș zice, să ne sunăm părinții. La București – șoc și groază. Cuuum?! Unde ești?! De ce ești acolo? După zece minute de explicații, mama, ca orice mamă, a luat taurul de coarne. Ascultă-mă bine: îl sun pe prietenul meu de la Paris și-i spun să-ți trimită niște bani. Și-l rog să te ajute. Cu orice ai nevoie. Ești sigură că nu vrei acasă? Nu, nu voiam deloc acasă – de ce aș fi vrut? Mâncam banane, eram cu prietenii și-n plus Brebionii făcuseră chetă printre vecini și ne dăduseră fiecăruia dintre noi o sută de franci și o sticlă de apă de colonie, cadou pentru mame. Doar profei îi oferiseră în dar o carte, de se zgâria aia pe ochi că în loc să se parfumeze, trebuia acum să citească.

Casa Brebionilor era una cu etaj, cu două dormitoare pentru musafiri, cu două băi, cu sufragerie și curticică. Pe stradă, seara, liniștea era întreruptă doar de fâlfâitul aripilor de liliac. Pe el l-am găsit într-o noapte, bâjbâind pe lângă un gard. Alex l-a văzut primul și a decis că e așa de drăguț că merită luat și arătat și celorlalți din casă. Și uite așa, am băgat ariciul în dormitorul Brebionilor. Normal că animalul s-a crispat când a dat cu nasul de covor și s-a refugiat sub patul conjugal de unde nu a mai fost chip să-l scoatem. La miezul nopții, Monsieur Brebion, înarmat cu un mop și trântit la pământ, ca-n tranșee, orbecăia după ariciul nostru care a fost redat, într-un final, naturii.

Altădată ne-au dus pe toți la târg. Îmi aduc aminte că-mi pipăiam suta de franci din buzunar, uitându-mă la coșurile cu haine second hand care se întindeau în fața mea și evaluând în minte șansele de a-mi împrospăta garderoba cu orice ar fi avut eticheta „Made in France”. Dar să vă povestesc despre Irina. Irina era colegă cu mine de clasă și avea trei frați mai mici. Așa că ea, cu suta de franci de la Brebioni, i-a luat celui mai mic o pereche de adidași, iar celorlalți doi le-a cumpărat câte o jucărie. Pentru ea a păstrat un franc sau doi, cât să-i ajungă de un pachet de gumă de mestecat. Atât. Dar suficient să-mi aduc aminte de poveste, chiar și acum, la aproape treizeci de ani distanță.

Într-o dimineață devreme, să fi fost la răsărit, în casa domnului Peltier unde stăteam cu prietena mea s-au auzit niște zgomote. Nu era mobila care trosnea, ci un sunet ca de apă care curge. Am ieșit pâș-pâș din dormitor și am dat nas în nas cu un individ grăsun care spăla niște vase. Buimace de somn, am decis că cel mai înțelept lucru când te trezești cu un necunoscut peste tine este să o iei la fugă, în pijama, pe stradă, urlând din toți rărunchii „Ajutoooor, fantomaaaa!” Evident, era doar Monsieur Peltier, proaspăt întors din Italia și care, la șase dimineața, fugea după două românce bezmetice să le aducă înapoi în casă.


Să fi fost la vreo câteva zile de la venirea noastră la Le Mans când, într-o seară, mă caută la telefon un domn de la Paris. Era prietenul maică-mii, alertat de ai mei că li s-a pierdut odrasla în Franța pe dreapta. Două ore mai târziu primeam un cec de 500 de franci (a fost momentul în care am trăit sentimentul bogăției pe pielea mea) și invitația de a veni cu tot grupul în capitală unde, după o plimbare cu vaporașul, pe Sena, eu aveam să rămân la Paris până la întoarcerea în țară, iar restul prietenilor să revină la Le Mans.

Așadar, după sudul Franței, Rodez, Cheile Tarnului, Parcul Cevennes, Montpellier și Le Mans, iată-mă și în Orașul luminilor. Primul sentiment pe care l-am încercat a fost... groaza. Că voi rămâne complet singură, fără prieteni, în compania unui individ agitat, mărunt și chel, cu un sacou larg cu buzunare mari, care mergea repede și vorbea mult și ininteligibil, într-o franceză din care nu recunoșteam nici una din înjurăturile de la corturi și nici dulcele accent din Midi-ul însorit.

Jean-Claude avea vreo cincizeci de ani, era divorțat, lucra la o editură și luptase în războiul din Algeria, așa că soarta unei românce de paisprezece ani cu păr lung și coșuri pe frunte nu-l impresiona mai deloc. Dovadă că nu i s-a părut nimic nelalocul lui să mă cazeze pe o canapea tare și neprietenoasă, cu un rulou îndesat pe post de pernă și oferindu-mi drept hrană un amărât de avocado despre care la momentul respectiv nu știam nimic, așa că l-am evitat pe tot parcursul șederii mele la Paris.

Paris – sursa foto aici

Norocul meu a fost că, descumpănit și depășit de lacrimile ce-mi curgeau râu pe obraz, și-a chemat în ajutorul fiul. Aici intră în scenă îngerul meu păzitor. Deși avea geacă de piele și motocicletă, Julien va rămâne la stadiul de înger păzitor și nu de prince charmant pe tot parcursul poveștii. Și asta pentru că, în anul de grație 1990, el avea 24 de ani, suficient de mulți față de cei paisprezece ai mei încât să-l transforme într-un bărbat adult spre bătrân care ar fi trebuit, credeam eu, să fie la casa lui, cu soție, o droaie de plozi și de obligații. Normal că nu era cazul. Julien a fost cel care s-a apucat să-mi deseneze cu pixul, pe pereții din holul blocului, săgeți care să mă ducă direct la lift, ca să nu mă rătăcesc. Tot el avea să-mi vorbească liniștit, pe cel mai calm ton cu putință, din robotul telefonului, atunci când nu știam de unde i se aude vocea: "Ioanaaaa, ridică receptorul, eu suuuunt, hai, curaj, e un aparat negru care preia mesaje, apasă pe buton!" Cu el am fost în primul mall din viața mea unde, cu banii dați de ta-su pentru bilete de intrare la Luvru, mi-a cumpărat casete cu Depeche Mode și prima mea pereche de adidași roz pe care a stat să mi-o probeze până a fost sigur că nu mă bat.

Patru zile cât am stat la Paris, Julien a venit să mă ia în fiecare dimineață de la taică-su de acasă, cedându-mi geaca lui de piele, legându-mi casca în care mă blocam de fiecare dată, ajutându-mă să mă urc pe motocicleta cu care ne dădeam apoi pe bulevarde, cumpărându-mi croissante și înghețată, ducându-mă la cinema și-n magazine și lăsând deoparte muzeele care, la paisprezece ani, oricum mă lăsau rece.

Ani de zile mai târziu, mi-am adus aminte de el când am fost la rândul meu în situația de a avea grijă de o franțuzoaică de vreo doisprezece ani, venită în România. Și zău, nu știu cum a făcut băiatul ăla să mi se dedice atâtea zile. Ani de zile mai târziu, am constatat că francezii – și vorbesc aici de bărbați – au o naturalețe când vine vorba să se dedice cuiva. Știu să aibă grijă, fără să se gândească prea mult, să contorizeze sau să aștepte ceva la schimb. Pur și simplu, nu-i sub demnitatea lor să fie atenți cu femeile, fie ele prietene sau iubite.

Gargouille – sursa foto aici

Ce am vizitat la Paris și ce mi-a rămas în minte din acea primă vizită? Luminile și agitația. Era mai multă viață decât văzusem eu vreodată. Erau oameni pe străzi la orice oră, se râdea peste tot, se petrecea până-n zori; orașul ăla părea că nu obosește și nu doarme. Chiar și când dădea să ațipească, mirosul de baghete și de cafea, la primele ore ale dimineții, îi spulbera orice urmă de oboseală, repunându-l pe orbită.

M-am întors după o lună. În bagaje, pe lângă casetele cu Depeche Mode și nimicurile cumpărate și primite, am venit cu două lucruri. O prietenă în plus, pentru care îi mulțumesc din tot sufletul destinului. Și povești pe care să vi le spun și vouă. Și am mai adus ceva. Un gând. De fapt, o promisiune: să mă întorc și să ajung să vorbesc și eu limba aia, așa cum o fac ei, acolo. Pe scurt, în anul de grație 1990 am făcut o alegere în viață – și m-am ținut de ea. Și de fiecare dată m-am întors cu povești.