În fiecare dimineață, de luni până vineri, ceasul sună la șapte fără un sfert. Doar în vacanțe se odihnește și el și noi. Dar altfel, lucrurile își urmează un curs bine stabilit care presupune că eu sunt acolo, lângă ea și pentru ea să o prind în brațe la trezirea din vis, să o înfășor în halatul cel pufos în care stă și-și mănâncă felie de pâine cu miere, să-i pregătesc pachețelul pentru școală- un sandvici și un fruct. De obicei un măr pentru că-i place să ronțăie- asta până când se coc cireșele sau caisele.

Uneori, îmi cere să-i pun două sandviciuri la ea, pentru că de la școală programul se continuă prin oraș cu kinetoterapia pentru platfus sau cu vreo oră de engleză și nu vreau să-și ia pateuri sau gogoși. Ana mea are aproape unsprezece ani și în toți anii ăștia, copilul meu nu a suferit niciodată de foame. Dacă ne uităm pe statistici însă, prea mulți copii din România nu sunt ca ea și prea mulți părinți de la noi nu pot să-și hrănească copiii. Concret, în clipa de față, un copil din opt din mediul rural se culcă flămând. La țară, 51% dintre copilași trăiesc cu riscul sărăciei și, mai grav, 34% dintre ei se zbat în sărăcie extremă. Adică nu au ce mânca. Atunci să nu ne mai surprindă că media abandonului școlar în România este de 18%, în timp ce în UE este de 11%.

poza din campania World Vision

A fost ceva cu ziua de ieri. Ceva în ea. A fost ca și cum undeva, cineva s-a gândit să o culeagă de pe raftul cu zile, să o împacheteze frumos, să-i pună o fundă și să mi-o facă apoi cadou. Nu are rost să spun tot ce a avut ziua de ieri, toate bunele ei – mai ales în vorbe; o să vă spun doar o poveste. Adevărată, ca toate poveștile în care vrei să crezi și uneori chiar e bine să crezi.

Ieri de dimineață începuse ca orice dimineață de-a mea din ultimul timp. Un pic complicat. La un moment dat, să zicem pe la ora nouă (dar nu contează, putea fi și opt sau zece), cum urcam eu pe Schitu Măgureanu, văd o umbră sprijinită de gardul de la Cișmigiu. O pată neagră tremurândă, în contrast cu florile rozalii ale unui corcoduș ce se încăpățâna să se împrimăvăreze cu toată ploaia și vântul de afară. Ajung mai aproape și văd o femeie pipernicită, în niște haine lungi ce-i fluturau pe trupul împuținat. Plângea și se ținea de gard. Mă opresc și pun o mână pe ea.
— Sunteți în regulă?

Întoarce către mine o fața suptă cu două găuri mari, pline de apă, în loc de ochi. Habar nu am ce vârstă să-i dau. Poate avea la fel de bine cincizeci sau șaptezeci de ani.
 — Mi-e rău. Aveți ceva dulce? Orice?

Mă caut în geantă și dau peste un Tic Tac. I-l dau și o văd cum se repede la el și-și vâră două pastile deodată, în gură. În față, mai are doar doi dinți.
— Nu îmi e bine. Mi-au furat portofelul. Vin de la poliție. Măcar actele să mi le găsească.

Plânge cu lacrimi amare, prăbușită parcă sub povara a ceva mai presus de portofel.
— Vreți să vă chem un taxi să vă ducă acasă? Vi-l plătesc.
Își șterge nasul cu mâneca.
— Sunt din Oltenița. Mergeam la autogara Obor. Mă duc cu 66, cu troleibuzul. Și apoi iau maxi-taxi. Dar acum...

Plânge tare. Scot o bancnotă și i-o dau. Să-și plătească biletul. Brusc, rămâne cu banii în mână și cu ochii pironiți pe mine.
— Dar tu?! Tu, mămică? Mai ai vreun ban?

Dau din cap că mă descurc. Afară ploaia se întețește și crengile abia înfrunzite ale corcodușului se scutură într-o ploaie de floricele roz. Plânsul ei a devenit molcom, ca un obicei. Mă ia în brațe și mă ține acolo ca pe un copil. Plâng și eu. Nu de mila ei, de a mea. Nici nu-mi pasă dacă e adevărat că a rămas fără portofel sau dacă e o formă de a cerși. Mă simt bine acolo, în îmbrățișare.
— Cum te cheamă? Zi-mi măcar un nume, să știu pe cine să pomenesc!

Nu cred în nume. Cred în gânduri. Nu dau nume. Doar mă uit la ea și-i zâmbesc.
— Să aveți o zi bună!

O văd cum mă petrece cu privirea și-mi șoptește: mă voi gândi la tine, mă voi gândi cu toată dragostea!

Și chiar cred că a făcut-o. Pentru că ce a urmat, a fost cu multă bucurie și ajutor. Într-un fel, m-am simțit ca-ntr-o poveste. Parcă aș fi cunoscut-o pe Sf. Vineri. Și nu, nu mi-a dat să-mi aleg un cufăr și nici să am grijă de jivinele ei. Mi-a dat doar un pic de soare și mi-a împrimăvărat ziua.

Când intru într-o librărie am exact reacţia Anei mele în faţa raftului cu dulciuri. Şi anume, ştiu că trebuie să aleg doar una, maxim două cărţi, dar nu reuşesc să mă decid. De ce e pe numărate? Hai să zicem că bugetul decide. În cazul meu, este absolut de neconceput să intru în librărie, să iau o carte, s-o plătesc şi să plec. Întâi dau o raită, aşaaa, prin toată librăria. Cam la fel procedez şi la piaţă. Chiar dacă vreau spanac şi văd spanac de cum ajung la tarabe, trebuie neapărat să cercetez toată marfa înainte de a cumpăra, de cele mai multe ori tot de la prima precupeaţă de-am văzut-o la intrare.

Revenind la cărţi. Intru aşadar în librărie. Mă uit pe îndelete (detest să intru în librării dacă ştiu că nu am timp de răsfoit) şi încep să fac triajul în minte: dau la o parte ce am citit sau autorii de care simt că nu am chef. De exemplu, în clipa de faţă nu m-aş încumeta la un Tolstoi. Pur şi simplu, nu mă simt într-o perioadă tolstoiană. Şi nici la un Baricco. Nu acum. În schimb, a mers bine cu perioada asta a mea Amantul japonez al Isabelei Allende. A fost exact cartea de troleibuz de care aveam nevoie. Nu va face parte niciodată din lista de cărţi de recitit la pensie, asta este sigur. Şi probabil că nici dintre cele pe care voi evita să le împrumut de frica pierderii lor. Dar povestea curge ca majoritatea poveştilor scrise de Allende şi cititul este uşor şi nesolicitant. Un pic prea nesolicitant, aş spune. Adică dintre toate cărţile ei, aceasta mi-a plăcut cel mai puţin.

După ce ani de zile am intrat în librării căutând, cu lista în mâna, sute de titluri impuse de şcoală, acum îmi place să mă aventurez în căutarea cărţilor. Mi se întâmplă destul de rar să vânez vreun titlu despre care am citit sau am auzit. În schimb, îmi place să risc şi să mă arunc la cărţi despre care nu ştiu nimic, exact cum face fie-mea când alege o marcă nouă de ciocolată. O vede, o atrage, o face curioasă. Apoi, fără să vrea, cu ciocolata cea nouă în mână, se repede la raftul cu dulciuri cunoscute de pe care ia o Milka sau un Kinder. Şi stă şi se gândeşte, se socoteşte- ce să aleagă? Clasicul sau inovaţia? Drumul bătătorit sau noutatea? Aşa şi eu, ieri. Stăteam în librărie, între Kundera, Kadare şi Llosa şi am sfârşit prin a alege o ea: pe Hiromi Kawakami şi a sa Prăvălie de mărunţişuri a domnului Nakano. Un titlu care simt că mi se potriveşte perfect într-o perioadă în care parcă aş fi închis prăvălia cu cheia şi m-aş fi apucat de făcut inventarul. O să vă povestesc dacă mi-a plăcut.

Sunt curioasă, voi cum vă alegeţi cărţile? Şi ce aţi mai citit în ultima vreme?

De când a venit primăvara şi deci ploile şi vântul şi vremea rea în fiecare weekend (taci că acum a apărut soarele!), ne-am găsit o nouă distracţie: mersul la film. Pentru un părinte, filmele prezintă nenumărate avantaje: îţi permit să stai jos. Apoi, poţi să te gândeşti liniştit la ale tale preţ de vreo oră şi jumătate fără ca cineva să te întrebe din cinci în cinci minute dacă ai chef să te joci. De când cu filmele dublate şi cu pop cornul, poţi şi tu, în sfârşit, să taci când eşti treaz. Sau poţi chiar să profiţi de întuneric şi să închizi ochii câteva minute.

Sigur, nu toate sunt roz când te duci la film. Cel mai dureros aspect este preţul. Mai ales când copilul pândeşte de mult desenul cu pricina şi vrea să-l vadă exact în ziua în care apare pe ecrane. Sigur, voi nu aţi ştiut că e premiera decât odată ajunşi la casa de bilete. Apoi, sunt diverse inconveniente legate de ochelarii 3D. Nu stau eu să fac pe doctorul, întrebaţi unul şi veţi vedea că nu e chiar în regulă să duceţi copiii mici la astfel de filme. Şi cel de-al treilea aspect este legat de vecinii de scaun. Spre deosebire de parc sau de cofetărie unde poţi fugi dacă te trezeşti în coastă cu un părinte adept al sloganului copilul meu poate să facă ce-l taie pe el capul, eu nu-i voi spune nimic, ei bine în sala de spectacol nu ai unde te ascunde. Degeaba încerci să ignori glăsciorul suav care, din două în două minute, comentează fiecare secvenţă şi repetă cu voce tare numele fiecărui personaj, el va fi acolo nestingherit şi neoprit de nimeni pe toată durata spectacolului. Uneori, doar simplul vorbit nu e suficient. Atunci începe bâţâiala şi lovitul scaunului din faţă- adică fix cel pe care staţi voi. Prima dată vă întoarceţi discret să evaluaţi situaţia. De cele mai multe ori, situaţia are sub cinci ani (deşi de cele mai multe ori pe bilet scria clar că spectacolul e recomandat de la 7 ani în sus, dar nah, nu o să ne încurcăm acum în amănunte) şi e însoţit de un adult surâzător şi zen pentru că rolul lui nu implică defel educaţie, ci doar camaraderie şi iubire necondiţionată. Aşa că la un moment dat, dornic să-i pună isteţimea la încercare, însuşi părintele provoacă discuţii în timpul filmului, ca nu care cumva să tacă micuţul şi să nu-i zbârnâie neuronii. De un astfel de cuplu tată-fiu am avut eu parte în weekend, la Kung Fu Panda 3. By the way, filmul e foarte fain. Nouă ne-a plăcut foarte tare.

Acum, să mă înţelegeţi. Eu nu am nimic cu copilul. Cel mic nu are nicio vină. E absolut firesc să simtă nevoia să se exprime, să comenteze, să întrebe. Mai mult, deşi Ana mea are aproape unsprezece ani, nu am uitat cum au fost primele noastre filme sau spectacole împreună. Cum luam bilete doar la margine de rând ca să putem ieşi repede dacă se cerea acasă sau se plictisea. Cum tot ce conta pentru mine era să stea şi să nu plângă. Atât. Dacă ar fi fost după mine, putea să vorbească şi să întrebe în gura mare tot filmul, important era să  nu o ia la fugă printre rânduri şi să nu înceapă să se frichinească. Dar asta nu însemna că tăceam din gură şi mă uitam ca proasta cum copilul meu trăncănea şi dădea din picioare, deranjând alţi oameni. Concret, m-aş fi aşteptat ca măcar la a treia privire piezişă pe care i-am aruncat-o, domnul din spatele meu să aibă o tentativă, cât de mică, de a-l face pe băieţel să vorbească mai încet. Dar nu! Keine tentativă! Ba dimpotrivă: la un moment dat, a început să-l încurajeze să-i povestească şi lui din trailer.

Ştiu că uneori copiii sunt micuţi şi e greu să le pretinzi să tacă din gură sau să stea locului. Înţeleg perfect. Dar atunci, poate ar fi bine să mai aşteptăm să crească înainte de a-i duce la film sau la teatru. Părerea mea!

Şi cum mergeam eu de dimineaţă, prin ploaie, cu ochii-n pământ, ascunsă parcă cu totul sub glugă, cu rucsacul în spate şi mâinile adâncite în buzunare, am dat nas în nas cu ei. Unul alb şi unul roz, ţinându-se aproape cât să nu se plictisească, dar păstrând totuşi distanţa, cât să respire fiecare, în voie. Preţ de două minute am rămas mută în faţa lor suficient cât să trag aer în piept şi să-mi spun las că vine ea şi primăvara! Poate nu azi,  dar eu o aştept. Sunt semne peste tot, chiar dacă multe acoperite încă de ploaie. 

Știu că e 8 martie și frumos ar fi din partea mea să vă urez toate cele (sigur, dacă sunteți de sex feminin; dacă nu, măcar să vă urez curaj), dar zic să-i las mai bine pe cei dragi vouă să o facă, iar eu să vă povestesc despre alte lucruri.

Să vă spun, de exemplu, că am fost la film, la Zootropolis. L-ați văzut? Nouă- adicătelea mie și infantei- ne-a plăcut. În primul rând acțiunea, căci da, există acțiune, în al doilea rând secvențele umoristice și apoi muzica Shakirei. Personal, nota zece pentru scena cu leneșii de pădure. Parcă erau funcționarele noastre de la Poștă. Apropo de asta, niciodată nu am înțeles de ce la toate ghișeele se face teoretic același lucru, dar de fiecare dată când îți vine rândul se dovedește că ai stat la coada greșită.

M-am apucat să citesc Amantul japonez al Isabelei Allende. Nu știu încă dacă să-mi placă sau nu. Știu că am adormit ieri după două pagini, dar e drept că eram și foarte obosită. În schimb, am abandonat Femeia în fața oglinzii a lui E.E Schmitt. Ba am lăsat-o, ba am luat-o, dar când am observat că o port în rucsac de o săptămână și eu tot pe facebook stau în troleibuz, am decis să o așez în bibliotecă. N-are decât să mă aștepte acolo! Și da, eu am rucsac, nu poșetă.

Ana nu are pantofi de primăvară. Deloc. Nu știu de ce v-ar interesa asta, dar eu o spun aici că poate aveți idee de unde aș putea să-i cumpăr. Unii sport și impermeabili, de-ăștia vreau. Pe ea nu pare, însă, să o deranjeze. Ea vrea geacă de piele. Nici asta nu știu de unde să-i iau. Cele de la H&M sunt urâte rău, cele de la Zara sunt prea groase și cam scumpe, iar cele de la Reserved, se vede că nu sunt de piele. Până găsesc o soluție, i-am zis că e prea mică pentru o astfel de haină. S-a supărat.

Să vă mai spun că, dacă aveți copii care se preocupă cât de cât de limba franceză, ăștia de la Institutul francez urmează să amenajeze (dacă nu cumva au făcut-o deja) o cameră cu jocuri unde cei mici să se distreze "en français dans le texte". Vor fi fel de fel de drăcii pe calculator unde să joace toate aiurelile în rețea, folosind doar limba lui Baudelaire. Și apropo de franceză, e foarte faină biblioteca de la Institut. Mult mai bine aprovizionată ca cea de la British. Ana nu se prea omoară cu cărțile, dar ia DVD-uri și ne uităm la ele în franceză, cu subtitrare în engleză. Așa suntem amândouă fericite.

Bun. Cam asta e. Și bineînțeles că nu o să închei fără să vă urez happy 8 martie și bon courage domnilor! Haideți că mai e puțin până diseară și ați scăpat!