Nu era doar o fustă neagră și lungă. Era fusta mea cea neagră și cea lungă, aia cu F mare, the one and only,  primită de mama de la cineva din Germania, la câțiva ani după revoluție, pe vremea când încă ne căutam haine la tarabele din Romană și prin Pavilionul H. Așa că fusta asta lungă până-n pământ pe care am decis să o purtăm cu rândul până când i-am spus într-o seară "auzi, știi ce, lasă-mi-o mie până mă plictisesc de ea, că tu mi-o lărgești prea tare", mi-a devenit în scurt timp o a doua piele. Cea sub care puteam să ascund totul: picioarele, fundul, gleznele, gândurile, spaimele, ura și tristețea. Și chiar pe mine. Sigur, ea nu putea să ducă de una singură toată masca și prefăcătoria de adolescentă. Era nevoie și de o pereche de bocanci din ăia grosolani de armată, plus un tricou la fel de negru și de lăbărțat pe care să scrie cu litere de o șchioapă "merde", mai pe românește "căcat" și de niște dungi sănătoase de dermatograf de jur împrejurul ochilor ce păreau că-și țin deja albastrul doar pentru ei, lăsându-i pe ceilalți să vadă doar două cratere negre cu aer zeflemitor și atotștiutor.

Pentru că la vârsta aia de șaptesprezece- optsprezece ani tot ce simțeam era că doar eu aveam dreptate, că știam totul și totuși, făceam pe mine de frică. Atât de tare, încât am decis să păstrez fusta cea lungă și neagră, bocancii și tricoul inclusiv pe plajă, la Costinești, când ziua începea cu un răsărit văzut în direct, asezonat cu o țigară lungă și mentolată lângă un păhărel de plastic cu votcă amestecat cu suc de kiwi. O poșircă îngrozitoare care mă ardea pe stomac, dar mă făcea să mă simt suficient de neînțeleasă și de diferită încât să-mi pot permite fel de fel de extravaganțe; ca de exemplu, să umblu cu limba de la Rolling Stones pictată cu ruj pe obraz, să nu ies deloc pe plajă cât stăteam la mare, mai puțin pentru răsărituri și să îmi păstrez toată energia pentru serile din discotecă care se lăsau de obicei cu câte o cucerire îndoielnică atât de diferită de ceea ce îmi doream, încât după primul blues și prima strângere de mână ajungeam să-mi repet cu și mai multă îndârjire mesajul de pe tricou "merde, merde" sau, vorba aia "căcat, căcat".

Dar nimic din toate astea  nu se vedea de sub fusta mea cea neagră și cea lungă. Doar acolo îmi păstram țipătul și spaimele, alături de gleznele prea groase și fundul prea mare. În rest, preferam să arunc către cei din jur o privire îngroșată de dermatograf care să descurajeze eventualele glume cu blonde, conferindu-mi în același timp un aer suficient de interesant încât să-ți dorești să vorbești cu mine, măcar să afli ce-i cu limba aia de pe obrazul meu sau ce înseamnă scrisul de pe tricou. Sigur, asta dacă nu ai fi fost curios să știi de ce ies pe plajă în bocanci și cu ditamai fusta pe mine. Oricum nu ți-aș fi putut răspunde la astfel de întrebări. Pentru că astfel de întrebări nu se pun. Ele se ascund de obicei sub poalele vreunei fuste lungi și negre de care, într-o bună zi, constați că te-ai plictisit și că poți liniștită să o dai jos pentru că oricum era suficient de transparentă încât ți se vedeau și gleznele și fundul și picioarele și spaimele și ura și tristețea.

Au trecut mai bine de douăzeci de ani de când am renunțat la fusta cea neagră și cea lungă, la bocancii de armată, la limba desenată pe obraz și la votca cu kiwi. Între timp, am răspuns la niște întrebări, mi-am schimbat machiajul, am învățat eu însămi bancuri cu blonde, am ajuns să ies pe plajă în costum de baie fără să-mi pese de gleznele groase și de fundul mare. Doar câteva spaime am mai păstrat. Și o urmă de țipăt. O păstrez bine, sub tricoul negru și lăbărțat pe care scrie merde, mai pe românește căcat. Cică poartă noroc. Dacă nu, asta e. Măcar e un tricou bun. Bumbac sută la sută. Made in France. Încă-l mai am. Îmi place să-l știu acolo când simt că fac pe mine de frică.