Ca și cum s-ar fi jucat. Singur. Fără nimeni care să-l supravegheze, fără nimeni care să-l țină de mână, să-l liniștească, să-l dojenească, să-i spună să fie cuminte, să nu mai alerge, să nu care cumva să se piardă. A fost de ajuns o clipă de neatenție, o secundă în care am întors capul ca el să plece, să deschidă poarta și să iasă singur în stradă. Și ce dacă noroiul se lipește de el, și ce dacă din cer curge ploaie și el nu știe să se adăpostească? El a fugit. De acasă. De la mine. Nici măcar nu a cerut voie, a plecat pur și simplu zâmbind în sinea lui, valsând deasupra a tot ceea ce altădată îl liniștea. Un, doi, trei, un, doi, trei și tot așa, deasupra lumii, un vals în trei timpi cu el care se strânge singur în brațe pentru că acum știe cel mai bine când și cum să se strângă în brațe.

Mă uit în sus doar, doar îi dau de urmă, doar, doar, îi văd dâra lăsată pe cer asemeni unei tălpi de nor  care se compune și descompune în ritmul imaginației celui ce privește. Dar nu în sus a luat-o el. Nu de cer și de spațiu are acum nevoie. Ci de loc strâmt și îngust ca o îmbrățișare. A fugit de la petrecere. A fugit tocmai când era îmbrăcat cum se cuvine, tot în roz, ca o dovadă evidentă de feminitate. Era atât de multă lume adunată în jurul meu, oameni care vorbeau, care gesticulau, care întrebau și cum e, ce mai faci, totul bine, dar cum s-a întâmplat, dar ce ai simțit, dar de ce, dar ce vei face, încât s-a speriat. Sau poate doar s-a plictisit. Sau a obosit să tot stea într-un colț, cu o farfurie cu fursecuri în față și fără nimeni care să-l invite la dans. Un, doi, trei, un, doi, trei și tot așa, un vals în trei timpi în care lumea se învârte în cerc și el stă pe loc atât de roz încât pare mai degrabă un semn de boală, decât o dovadă de feminitate.

Cred că a profitat de o clipă de neatenție când toată lumea valsa și vorbea laolaltă, în propoziții scurte, interogative, ca să deschidă poarta și să iasă afară. Nu știu când mi-am dat seama că lipsește. Cred că atunci când s-a terminat dansul și, căutându-l din priviri, am văzut în locul lui, doar farfuria cu firimituri. Am ieșit în stradă, am fugit după el, cu ochii în sus, spre cer, sperând că undeva îi voi zări urma asemeni unei tălpi de nor. Dar nu de înalt avea el nevoie. Așa că l-am găsit pe asfalt, întins pe jos, cu capul pe pământ, printre frunze.



Ce faci, suflete?
Respir de unul singur. Mai lasă-mă.

Sufletul meu ca un balon roz a fugit de acasă. Dacă-l vedeți, să nu-l luați. Puteți însă să stați cu el. Îi plac fursecurile și valsul.