Dacă azi ar ploua...de fapt nu dacă azi, ci dacă acum ar începe să plouă, mi-aș dori să am pantofi cu toc și o umbrelă galbenă asortată cu poșeta și cu eșarfa și să grăbesc pasul, călcând cu grijă peste bălți ca și cum nu aș vrea să tulbur niciun fel de apă, niciun fel de ploaie. Și cu ochii spre cerul prăvălit și gri, aș închide umbrela nu înainte de a o scutura de preaplinul de  picături, aș împinge ușa și aș găsi o masă, o măsuță mai degrabă, de-aia de doi, rotundă și cu scaunele așezate de aceeași parte, astfel încât să te poți ține de mână și săruta în timp ce te uiți pe geam, la lumea de afară.

Eram singură când am împins pentru prima dată o astfel de ușă. Fără tocuri, fără poșetă, fără eșarfă, fără umbrelă. Doar cu ploaia care m-a aruncat în prima cafenea, cu o singură măsuță liberă. De doi, la geam. Nu era nimic de văzut afară. Doar un Paris gri și o puzderie de umbrele ce coborau și se lăsau în funcție de înălțimea celor ce le purtau pe deasupra capetelor. Era o cafea mică. Ca măsuța. Abia după aceea am învățat că pe ploaie trebuie comandată mai degrabă o ciocolată caldă sau o cafea vieneză cu multă frișcă ca să-ți dai timp să stai și să te ocupi un pic de tine înainte de a-ți lua inima-n dinți și a împinge din nou ușa, spre strada și ploaia de afară. De atunci m-am învățat să am o carte sau o revistă la mine. Din care nu citesc niciodată pentru că măsuța mea e întotdeauna la geam și ce se întâmplă dincolo, de cealaltă parte, e mereu mai viu și mai interesant. Îmi aduc aminte de mama care îmi povestea cum a ratat  un examen la facultate după ce a încercat să învețe pe o bancă, în Cișmigiu. Eram cu o colegă. Ea citea, eu cu ochii după copii și porumbei. M-a picat.

Dacă plouă prea tare, îmi iau și un croissant. Dar atunci cafeaua trebuie musai să fie mare, în ceașcă adâncă, cu gura largă, să poți cufunda aluatul, să-l vezi cum începe să se înmoaie și abia atunci să-l scoți repede și să încerci să muști înainte să se desfacă și să lase frânturi de cocă pe masă și-n cafea. Odată, un jurnalist mi-a povestit că francezii se împart în două categorii: cei care mușcă din croissant și apoi beau din cafea și cei care îl înmoaie în cafea înainte de a mușca. Sub ploaie și văzuți din spatele geamului, mie îmi par toți la fel. Mâncători de croissante și băutori de cafele. Ca mine. Aș putea trece drept una de-a lor. Mai ales pe ploaie, mai ales când stau la o măsuță cu o revistă sau o carte sub nas care îmi folosește drept paravan pentru gânduri.

Dar azi nu plouă. M-am uitat pe prognoza meteo. Nu-mi pare rău pentru că oricum nu am nici umbrelă galbenă, nici pantofi cu toc și nici poșetă sau eșarfă asortate. Dar aș putea să mă duc să-mi cumpăr un croissant. De la Mega. Și apoi să-mi fac o cafea și să o torn în cea mai mare ceașcă pe care aș găsi-o prin casă, să fiu sigură că pot înmuia cornul înainte să mușc din el. Și m-aș putea așeza pe un scaun, în bucătărie, că de acolo, de la geam, se vede cel mai bine strada. Dar știi, în loc de toate astea, mi-am făcut un ceai. Într-o cană normală. Și stau în sufragerie, pe canapea, cu ochii-n tavan. Cu gândurile aiurea, făcute ghem și așezate cuminți la o masă de doi, cu scaunele unul lângă celălalt. Lasă că vor veni ele și ploile, îmi zic!

sursa foto aici