Există momente speciale în viața fiecăruia dintre noi când timpul s-ar strânge parcă în jurul nostru și ar aștepta să fie folosit doar după voia inimii. Sunt clipe din categoria să fac ce vreau eu pe care trebuie să le pândim, să le înșfăcăm și să le folosim până nu trec, până nu uităm de ele. Nu trebuie musai să le umplem de fapte mari, că doar nu despre bătălii și victorii este vorba, ci despre a-ți face pe plac. Cum poți, cât poți, un pic acolo. Și totuși, chiar și atunci când știi ce vrei, când ești extrem de sigur pe tine de ceea ce ți-ar aduce un zâmbet de mulțumire, chiar și atunci, e nevoie să lași spontaneitatea la o parte și să pregătești un pic terenul. Si da, nu pot să vă mint, e nevoie uneori să cobori dintre vise și dorințe aici, pe pământ și să faci față realității.

Așa am pățit eu astăzi. Il comandasem de vreo trei săptămâni. Nu pentru că aș fi avut neapărat nevoie, ci pentru că mi-a plăcut. Atât. L-am văzut și l-am vrut. Am acționat sub impulsul de moment, pentru că așa trebuie făcut de cele mai multe ori ca să te bucuri pe tine. Altfel, încep întrebările: ești sigur că ai nevoie de el? Oare nu costă prea mult? Chiar îți place? In două secunde, te trezești că spui cu voce tare: nu, ba da, așa și așa. Eu nu am așteptat nicio clipă. L-am luat. Aseară, când a sosit, mă învârteam cu el prin casă și mai că-mi venea să bat din palme și să strig al meu, al meu. Dar apoi, a venit realitatea și mi-a dat una peste ceafă. Nu ai ce să faci cu el, pentru că nu ai cum  să-l montezi.

Așa că azi, m-am dus și am decis să rezolv și această trebușoară. Și iată-mă, după zece minute de forfotă printr-un magazin în care nu aș fi intrat în veci până acum, mândra posesoare a unei punguțe în care se află un ciocan (deși sincer, cred că ăla de șnițele ar fi fost foarte bun),  niște pioneze (aici nu sunt sigură dacă sunt pioneze sau cârlige, dar au așa, niște cuișoare înfipte în ceva de plastic), o ruletă și un adeziv (să fie în casă). Am vrut să iau și o cheie franceză, dar doar pentru că era franceză, altfel nu știu la ce folosește. N-am luat-o.

Și acum, clipa aceea pe care mi-o voi consacra mie și numai mie. Mie, adică femeii care, prin natura ei, știe și poate să aprecieze frumosul. Căci practicul nu există. Cuiul nu era bun, oricum l-am bătut strâmb, iar obiectul este atât de bine făcut, că se dovedește inutil. Dar mie îmi place. Chiar și așa. Că e al meu. Eu l-am ales.

Dacă vă întrebați ce naiba e ăsta, e un cuier, dar cade de îndată ce vrei să agăți ceva în el