Ne adunăm în bucătărie. Nu știu de ce bucătăriile dezleagă limbile, atrag energiile, provoacă râsetele, ascund lacrimile, țin totul între pereții lor ca niște guri care se închid, pline de secrete. Așadar, iată-ne: trei femei, o sticlă de vin, o pungă cu alune și cu fistic, gata să batem gongul, să dăm drumul piesei, să ieșim pe rând la rampă, să scoatem poveștile, confidențele, să ne întoarcem un pic de dos, să ne spunem acel "știu cum e", "și la mine...", "și eu....", sintagme mici, scurte, parcă boante uneori dar care, asemenea unor ghemotoace de vată, reușesc să umple spațiul gol din jurul nostru.

Ca femeie, trebuie să te apropii de patruzeci de ani ca să începi să placi femeile. Așa cred eu. Pentru că abia spre patruzeci de ani, femeile încep să se placă cu adevărat pe ele însele. Până atunci cauți să placi, nu să te placi. Să fii pe placul altora. Al părinților când ești mică și al unor ei pe care, de multe ori, îi lași să te crească și să te modeleze după cum vor și se pricep. Ani și ani de zile ți-i petreci chinuindu-te să te schimbi: altă culoare de păr, alte haine, alți pantofi, alte preocupări, alte gusturi, un șir nesfârșit de bătălii cu tine însăți când tot ceea ce auzi în interior e trebuie și nu vreau! Ani întregi în care celelalte femei sunt doar termeni de comparație. Imposibil să te relaxezi cu totul în preajma lor, imposibil să le iei de mână și să vă închideți în bucătărie, blocând accesul oricărui el care nu ar face decât să strice totul.

Și apoi, încet încet, începi să prinzi drag. De ele și de tine. De fapt, ordinea ar fi inversă: de tine și de ele. Descoperi că deși diferite, sunteți la fel. Cu toatele aveți nevoie de o bucătărie unde să vă retrageți din când în când cu râsete și secrete. Dacă încă preferați sufrageria, poate mai aveți până la patruzeci de ani. Sau poate voi sunteți altfel. Eu am avut nevoie de anii ăștia înainte să plac femeile și să am nevoie de compania lor, de acel lung șir de "știu cum e...", "și la mine...", "și eu...". Nu mă mai vreau specială, diferită, prefer să fiu înțeleasă și asemănătoare, doar să mă pot relaxa și simți bine în pielea mea. La patruzeci de ani știi deja ce vrei și ce-ți place. Poate doar nu ai curajul să o spui sau să o faci.

Intre femei, la vârsta asta, nu e vorba doar de prietenie. Nu e vorba doar de o bârfă mică și o tură prin magazine. E vorba de timp. Când le vezi împreună, femeile alea au lucruri să-și spună,  nu mai au nevoie de companie doar de dragul companiei. La patruzeci, știi foarte bine să asumi, să te descurci și să faci lucruri de una singură încât nu ajutorul îți lipsește. Ci înțelegerea.  Acel "știu cum e". Acele povești care sunt la fel cu ale tale. Acele încurajări pe care le vrei exprimate pe înțelesul tău, nu în bătăi pe umeri, așa cum fac bărbații.

Până la patruzeci de ani, eu am avut prietene. Puține, pe alese, majoritatea foarte bune. Restul femeilor erau sau soțiile lor, ale prietenilor lui sau mamele- din parc, de la grădiniță, de la școală, de la ateliere. De cele mai multe ori complet asexuate, pline de principii educaționale, cu hainele pătate de mâncare, cu lopățele și mașinuțe în geantă și cu sfaturi și griji în loc de conversație. Asta era înainte de patruzeci. După însă, cred că nu am mai căutat să leg prietenii, ci să cunosc femei. Să le descopăr, să le las să vorbească, să le invit la mine în bucătărie și să petrecem timp. Să stau de vorbă cu fetele mele și împreună să ne zicem ce vrem și nu doar ce trebuie. Iar când nu avem nimic de zis, să ne strângem în brațe și să ne ținem aproape.

sursa foto aici