Azi nu plec nicăieri. Așa a fost să fie ca în ziua asta de octombrie 2016, eu să pot să stau de dimineață acasă. Doar eu cu mine, cu cana verde plină cu cafea și mintea golită de gânduri. O zi fără chef. Păcat de ea, de timpul de afară, de frunze și de mall-urile care la ora asta ar fi sigur goale. Dar nu, nu mă pot ridica încă de pe scaun. Prefer să aștept. În definitiv, ce risc? Încă o dimineață pierdută. Adică niște timp făcut ghemotoc și aruncat cât colo. Las' că vine altul. Pe măsură ce cana cea verde își lasă la vedere pereții albi, din interior, pe măsură ce timpul curge, mintea mea obosește de stat. Trebuie să-i dau de lucru așa cum îi dai unui copil niște cuburi. De exemplu, o tocăniță. Trebuie tăiat, curățat, călit, amestecat, sărat, piperat, acoperit, așteptat, gustat. Încă o gură de cafea. Mă conving cu greu să mă ridic de pe scaun. Deschid dulapul și caut din priviri un tricou mai ponosit pentru stat în bucătărie. Atunci o văd. Își scosese o mânecă printre alte haine și parcă aștepta să o trag afara din dulap, să o bag cu totul în lumină. Am cumpărat-o astă vară cu gândul la o zi de toamnă cu soare, o zi poate fără vlagă, dar cu frunze și lumină. O țin în brațe, ca pe un corp inert și simt că mi-aș dori să o port și împreună să plecăm departe, să ieșim în  toamnă, să facem ceva cu ziua de azi care doar îmi curge printre degete. Mă îmbrac sub un impuls de moment, așa cum altădată, mă dezbrăcam sub același gen de impuls. Ar merge bine cu cizme. Încep să scotocesc prin cutiile din dulap și brusc timpul își oprește motoarele și ziua începe să capete sens și formă. Mă uit în oglindă. Mă uit la mine. Mă uit prin mine. Mă uit pe geam. Mă uit afară. Termin cafeaua și pereții albi din interiorul cănii mă apasă ca niște mustrări de conștiință. Mintea mea are suficient de lucru. Mă are pe mine. Iar eu îmi sunt de multe ori arhisuficientă. Eu care stau acum în fața oglinzii din hol, în rochie și cu cizme, cu mâna pe clanță și cu ochii pe geam, la dimineața care dă să treacă. O să comand pizza la prânz, îmi zic. Până atunci, să fie toamnă și să mai stea! Plec.