Habar nu am ce anotimp era, dar să zicem că ar fi fost început de vară pentru că eu aveam niște sandale în picioare și, cu mama de mână, înaintam la pas, pe o alee din Cișmigiu. Eu aveam vreo cinci ani, mama vreo patruzeci, iar el...el  era un domn bătrân, cu barbă de trei zile și cu un deget butucănos îndreptat spre mine:
- Apăi, doamnă, zice, duceți copilul ăsta la un doctor, nu vedeți ce strâmb calcă?
S-a enervat mama.
- Știți vorba aia cu câinele care moare de drum lung și prostu' de grija altuia?

Domnu a plecat înjurând. Mama m-a luat de mână și am continuat să mergem- ea, pe tocuri, eu, cu picioarele strâmbate către interior. Degeaba am purtat ani de zile talonete, degeaba am făcut gimnastică medicală și m-am chinuit să merg pe borduri cu vârfurile spre afară, tot strâmb merg. Așa că pentru mine este o adevărată aventură să-mi găsesc o pereche de pantofi care să nu mă bată. Unde mai pui că am și un deget mai lung decât toate celelalte care face să-mi salte numărul la pantofi de la 39 la 40, însă, chiar și așa, mi se potrivește doar în lungime. In lățime, mai toate încălțările îmi scapă din picior dacă nu au sistem de prindere. In plus, după ce că abia găsesc ceva de încălțat, din cauza mersului meu șleampăt deformez rapid pantofii care, după vreo două sezoane, ajung atât de stâlciți încât trebuie aruncați.

Iată-mă așadar, astăzi, într-un mall, în căutare de ceva de pus în picioare pentru sezonul primăvară- vară. Inutil să spun că ce-mi plăcea nu-mi venea, ce-mi venea nu era chiar ce trebuia, ce-mi plăcea și părea că mi-ar veni, costa de mă rupea și tot așa. Până la urmă, am găsit o rochie. Știu, nicio legătură cu pantofii, doar că e de la sine înțeles că nu te poți duce chitită să cumperi pantofi și să pleci fără nimic. Nu contează că mai ai încă cinci rochii acasă pe care nu apuci să le porți pentru că, nu-i așa, nu ai pantofi pentru ele! Mai iei încă o rochie, că nu o fi foc! Eu însă m-am abținut. Am probat-o și aștept să văd dacă o să o uit până mâine. Dacă nu, asta e, mă duc și mi-o cumpăr, în ideea că mai bine să trăiesc cu remușcări, decât cu regrete. E bleu ciel, dacă vă întrebați.

După două ore de mall, nu mă puteam întoarce acasă cu mâna goală. Adică aș fi putut, dar ar fi fost prea dureros. Așa că a trebuit să compensez. Să găsesc ceva care să-mi dea totuși satisfacția unei ieșiri reușite, la shopping, fără însă a-mi induce sentimentul de vină că iar am cheltuit prea mult sau, și mai grav, că am luat ceva de care nici nu aveam prea tare nevoie și nici nu-mi plăcea așa de mult. In astfel de situații, până acum vreun an, soluția era să-i cumpăr copilei câte ceva. Doar că mai nou, de fiecare dată când văd vreo rochie colorată sau vreo fustă drăgălașă parcă îi și văd privirea scârbită, însoțită de un "pe buneeee? Chiar crezi că o să port așa ceva?" și...mă opresc.  Așa că am ieșit din mall și m-am dus spre acel loc de pierzanie unde ajung inevitabil să cheltui mult mai mult decât îmi propun și să plec cu mult mai multe lucruri decât pot căra: la piață.