Telefonul îmi vibrează în buzunar, semn că tocmai am primit un mesaj. Sunt la birou, absorbită cu totul de un text pe care trebuie să-l traduc cât pot de repede. Arunc o privire către ecranul mobilului: mami, am greșit la teză! Răspund: se mai întâmplă. Incearcă să afli cum ar fi trebuit rezolvat, ca să știi data viitoare! Trimit mesajul și mă reîntorc la textul meu. Stai așa...nu m-am enervat? Nu am simțit cum vorbele mi se urcă în gât, gata să fie ambalate în reproșuri și strigate pe tonul care altădată, în copilărie, mă făcea să consider orice notă mai mică de nouă o adevărată tragedie? Ei bine, nu. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat și sper să nici nu se mai întâmple. Pur și simplu, pentru că în ultimul an am decis că singura persoană care îmi datorează mie ceva, care mă poate cu adevărat face mândră sau dimpotrivă, dezamăgi, care știe și chiar trebuie să mă facă fericită, sunt doar eu însămi. Nu copilul. Copilul are nevoie de iubirea, de atenția și grija mea, de îmbrățișările mele și nu de frustrările cu care, din păcate, ajungem marea noastră majoritate, să conviețuim, considerând, de cele mai multe ori, că ele vin obligatoriu la pachet cu maturitatea.

Multă vreme am crezut că rolul de părinte presupune să te lași pe tine deoparte și să te ocupi, în primul rând, de copii. Problema este că atunci când îți întorci spatele, tot ceea ce ți-ai dorit pentru tine, tot ceea ce nu s-a întâmplat, tot ceea ce ai visat și abandonat de frică sau din comoditate sau poate doar pentru că nimeni din jur nu te-a luat în serios, ei bine, toate acestea ajung să se transforme în presiune pusă pe umerii copiilor. Ce simți atunci când lași furia să iasă sub formă de țipete, când te lași pradă nervilor, când critici și arunci vorbe dure? E o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare din noi. Răspunsul nu este evident și nici simplu. La mine era vorba de forță. Mă simțeam puternică, era o poziție de forță care îmi dădea ocazia să pretind ce mi se pretinsese și mie de-a lungul anilor de școală. Acum câteva luni, într-o discuție cu cineva, am recunoscut că aproape toată viața mea de adult am simțit că, prin ceea ce am făcut sau mai degrabă n-am făcut, am dezamăgit profund.

Am fost crescută să dovedesc: că pot, că sunt deștepteaptă, că mă duce capul, că reușesc să fac cel mai bine. Si apoi? Apoi, nimic. Tata a murit, eu am terminat liceul, facultatea, m-am angajat dintr-o întâmplare (de fapt, nimic nu e întâmplător) tot acolo unde lucrase și el la începutul carierei. NU cred că voiam să fiu ca el, ci mai degrabă speram să-l mulțumesc. Chiar și post mortem. Doar că, spre deosebire de el, eu nu am făcut carieră. Am rămas pe loc, la același birou, de peste douăzeci de ani, cu sentimentul că ceea ce fac în viață este o pierdere de vreme. In timpul ăsta, singura mare realizare, a fost, copilul. Ori, din clipa în care îți așezi, chiar și inconștient, copiii, pe lista succeselor în viață, îi obligi, involuntar, să facă totul ca să te mulțumească. Si știți ce? Nu vor reuși niciodată. Pentru că nu au cum. Nemulțumirea nu este dată de o notă proastă, de dezordinea din camera lor, de un răspuns impertinent sau de un pahar spart. Ci de faptul că de multe ori nu ducem viața pe care ne-am dori-o. Sau așa cum ne-am dori-o. Și toată zbaterea aia interioară, tot ghemul acela de frustrări și tristeți, toate dorințele ascunse în spatele rațiunii, se tranformă în demoni care ne fac să ne lăsăm pradă furiilor.Din păcate, pentru mulți părinți, ideea de a se ocupa și de ei, nu doar de copii, vine la pachet cu sentimentul de vină. Sigur, e un întreg cor antic format din bunici, mătuși, prieteni, rude sau facebook care să te arate cu degetul ori de câte ori ai lăsat, chiar și pentru câteva minute, copilul pe planul doi. Dar o să vă zic ce mi-a fost și mie spus în anul din urmă: de multe ori, când frustrările dor foarte tare, trebuie să te porți ca-ntr-un accident de avion: întâi îți pui tu masca de oxigen și apoi te ocupi de copil. Pentru că un părinte nefericit va crește automat un copil nefericit.


Ce se întâmplă când furtunile trec, când reușești cumva să faci pace cu tine, când cu ajutor sau nu, îți iei inima-n dinți și-ți recunoști cu glas tare tristețea și nemulțumirea? Simplu. Se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple de mult: începi să te ocupi de tine, să te îngrijești, să te lași, în sfârșit să greșești pentru că, pe vremuri, simțeai că nu ți-e permis să faci erori. Intr-un cuvânt: începi să te faci fericit sau măcar să încerci. Si dintr-o dată, o să descoperi ceva: presiunea pe copil dispare, aproape de la sine. Cel mic nu mai este acolo să-ți satisfacă sau să-ți împlinească vise sau idealuri de ale tale. Pentru asta exiști tu, adultul: să te ocupi de copilul din tine, cel care poartă toată durerea din viața ta, cel pe care l-ai rănit de atâtea ori, încât în cele mai multe cazuri este plin de semne. In tristețe, nimic nu se pierde și nu se uită. In schimb, totul se poate înțelege și ierta. Incepând cu propria persoană.

Habar nu am cât o să ia Ana la teză. Dar e nota ei. Și tristețea ei. Eu am fost doar acolo, cu brațele deschise, cât să o cuprind și să-i spun ceea ce fiecare dintre noi avem nevoie să auzim cât de des se poate: stai liniștită, o să fie bine. Și orice s-ar întâmpla, să știi că eu te iubesc!