De la o vreme, timpul nostru pare că se măsoară-n certuri. Zilele nu se mai numesc luni, marți, miercuri și a.ș.m.d sau măcar zile cu tenis, cu chitară, cu parc sau film, ci mai degrabă ziua-n care ai țipat la mine, ziua în care m-am supărat că nu ai fost de acord cu ce am spus, ziua în care am plâns, aia în care te-ai răstit, cea în care am fost deprimată sau în care nu m-ai lăsat să fac ce vreau. Mare parte a timpului și-l petrece contrazicându-mă, punându-se de-a curmezișul, dând ochii peste cap, ca apoi să-mi caute brațele și să se ascundă înăuntrul lor de toți demonii care scot colții în perioada asta. De azi, Ana are 12 ani. Este, cum s-ar putea spune, preadolescentă cu acte-n regulă. E greu? Oh, da! Și pentru mine și pentru ea. Așa că, înainte să ajung să fac jurământ de tăcere ca să nu explodez de fiecare dată când îmi pune nervii la încercare (în cel mai bun caz o dată pe zi), am cerut ajutorul specialistul. Am stat de vorbă despre problemele specifice pubertății cu Cristina Fulop, psiholog specializat în psihoterapie cognitiv- comportamentală.

I.S: Cum am putea caracteriza perioada preadolescenței?
C.F: Este o perioadă de tranziție între vârsta de copil și cea de adolescent. Este așa numita pubertate care începe undeva în jurul vârstei de nouă, zece ani și durează până spre paisprezece ani, când începe adolescența propriu-zisă. Este o etapă care presupune multiple transformări, mai ales la nivel fizic și social, tocmai datorită faptului că imaginea exterioară este cea care se modifică profund. Apoi urmează adolescența care, după mine, are și ea două etape: adolescența mică și adolescența mare și care se întinde începând de pe la 14 ani și chiar până spre 24 de ani, aș putea zice, când ajungem de obicei pe propriile noastre picioare.

I.S: Cum sunt preadolescenții din ziua de astăzi?
C.F: Copiii din ziua de azi evoluează foarte diferit de felul în care am evoluat noi și este clar că diferențele sunt rezultatul unei multitudini de factori care se referă și la psihologic, și la emoțional, dar foarte mult la social. Intelectul copiilor din ziua de azi e foarte diferit, au o capacitate extraordinară de a face analize și de a trage concluzii mult peste tot ceea ce am avut ocazia să observ la generațiile anterioare.

I.S: Cum se simte preadolescentul? Ce se întâmplă pe dinăuntrul lui?
C.F: Pentru a vorbi de nevoile puberului, trebuie să vorbim și despre diferențe între sexe. Pentru că fetele și băieții se maturizează diferit. La fete se vede foarte bine efectul la nivel fizic, pentru că transformările sunt foarte evidente. Este etapa în care fetița se transformă în femeie. Ai senzația că poți foarte multe lucruri- și fizic și emoțional și intelectual, dar pe de altă parte ai foarte multe limite. Pentru că neavând discernământ foarte complex, puberul se lovește de niște limite pe care i le pune nu numai socialul, ci pe care le are el, în interiorul lui.

I.S: Apropo de limite: cum reușim să-i impunem niște limite, fără să-l facem să simtă că îl privăm de libertate?
C.F: Trebuie să începem prin a accepta felul lui de a se manifesta în această perioadă. Pentru că starea noastră emoțională este dictată de ceea ce se întâmplă la nivelul hormonilor și la nivelul chimiei creierului. Si transformările bruște determină ades schimbări de dispoziție și de stare, uneori fără justificare. Uneori un trigger mic produce o reacție exagerată. Dar trebuie să acceptăm că așa e perioada asta. Nu e nimic în neregulă cu copilul nostru, ci doar crește. Trebuie să-l lăsăm să se calmeze si după aceea să încercăm să-l înțelegem. Copiii și puberii își doresc să fie înțeleși așa, într-un mod magic. Iși doresc ca persoanele din jurul lor să știe exact ce simt și ce vor ei. Nu le place să fie întrebați ce e cu tine? de ce te porți așa? pentru că nici ei nu știu. Și pentru că nu au răspunsul, intră într-un soi de blocaj, se simt incapabili să spună ce simt, se enervează pentru că nu găsesc răspunsul și tocmai noi, părinții, suntem cei care ar trebui să le spunem că ceea ce li se întâmplă se datorează faptului că chimia din creierul lor este în etapa asta și de aceea nu pot controla lucrurile. Pot doar să învețe să gestioneze mai bine stările astea foarte exaltate din care, ceea ce rămâne la final, este lipsa de control care îi înnebunește și-i face să se simtă și mai vulnerabili.

I.S: Ce rol are anturajul? Observ la fiica mea o nevoie foarte mare de a plăcea celorlalți.
C.F: Psihologii spun că niciodată nu suntem mai apropiați de social, mai simbiotici cu grupul de apartenența ca la pubertate. După aceea începem să fim mai selectivi, să filtrăm un pic anturajul și să nu ne mai entuziasmăm de oricine, oriunde și oricând. La pubertate avem însă nevoie de apartenență, pentru că este vârsta la care descoperim faptul că putem și noi să dăm la rândul nostru afecțiune, iubire, atenție, grijă și primează nevoia de a fi parte dintr-un grup similar nouă.

I.S: Ce facem dacă există în grupul copilului nostru cineva care din punctul nostru de vedere are o influență proastă?
C.F: Trebuie să ne bazăm și pe intuiția noastră de părinți ca să ne dăm seama dacă cel mic se simte bine sau nu în respectivul grup. Dacă sesizăm că ceva nu e în regulă, este important să intervenim pentru că nu ne putem baza pe capacitatea de discernământ a unui puber. E important să avem discuții cu el și să-l îndrumăm încet, încet către alte grupuri: să-l înscriem într-o echipă de baschet sau într-o trupă de teatru. Ideal e să-i oferim la schimb un alt grup, nu doar să-i interzicem să frecventeze oamenii care nu ne sunt nouă pe plac.

I.S: Cât de nociv este în perioada asta timpul petrecut în fața unui ecran, de orice tip ar fi?
C.F: Foarte nociv. O dată pentru că est vorba de ecrane nocive prin felul lor de a funcționa și apoi pentru că felul în care se crează tehnic imaginile este mult mai dăunător decât pelicula de pe vremea noastră. Si atunci, se produc efecte extrem de negative. La copilul mic au apărut chiar noi patologii similare autismului din cauza faptului că un copil de un an sau doi stă în fața unui ecran. Chiar dacă nu se uită activ. Trebuie să încercăm să limităm cât mai mult accesul copiilor la ecrane, dar nu chiar ca interdicție. Trebuie să le oferim copiilor o alternativă, să le umplem programul cu lucruri care să fie contribuții semnificative la nivelul dezvoltării lor. Si pentru asta, trebuie să fim disponibili să ieșim cu ei, să ne jucăm cu ei.

I.S: Când ar trebui să vorbim cu copiii noștri despre sexualitate și mai ales cât de detaliat trebuie să răspundem întrebărilor lor?
C.F: E important să le satisfacem curiozitățile pe măsură ce ele apar, explicându-le lucrurile așa cum sunt ele, fără mituri sau povești cu barza. Mintea copiilor e ca o baltă în care plouă: cu cât dăm mai multe informații, cu atât ei absorb mai mult. Totuși, noi trebuie să cenzurăm nivelul maxim al informațiilor despre sexualitate pe care îl oferim copiilor noștri în funcție de capacitatea lor de a internaliza informația respectivă. Să nu fie prea mult, să nu fie prea greu- asta este dilema noastră, a părinților din ziua de azi. In niciun caz nu ne punem problema că ar putea fi prea puțin. Iar dacă vin cu informații luate de pe net sau de la prieteni, trebuie să vorbim ca nu care cumva să se așeze greșit în mintea lor. La puberi, dat fiind faptul că vorbim deja despre pilozitate în zonele intime, despre apariția menstruației sau despre creșterea sânilor la fete, este foarte important să le dăm aceste informații. Să le dăm informații băieților despre masturbare, de exemplu, pentru că va apărea ca o nevoie la un moment dat și, decât să interpreteze asta ca fiind ceva bolnăvicios sau patologic, mai bine să știe că este ceva normal.

I.S: Ce trebuie să facem noi, ca părinți, sau mai bine zis cum trebuie să reacționăm ca să ne simtă aproape? De ce are nevoie copil la pubertate?
C.F: Are nevoie sa fie înțeles necondiționat. Are nevoie ca mama și tata să fie disponibili mereu pentru ei. Asta însemnând în toate modurile cu putință: efectiv, adică la nivel de timp, afectiv, relațional, intelectual. Ei nu vor bucăți de disponibilitate. Se tot vorbește despre calitatea timpului petrecut cu copilul. E foarte importantă. Doar că se pare că acest concept în 2017 înseamnă timp foarte puțin. Sunt foarte prezent jumătate de oră în interacțiunea cu copilul meu și gata, am bifat-o și pe asta. Nu, nu ajunge. Nu e vorba despre calitate și timp puțin. Ci despre calitate și cât mai mult timp posibil. Nevoile pe care puberii le au de la adulți sunt să le fixeze acele granițe imaginare despre care e de fapt vorba în educație. Căci asta înseamnă să educi un copil: să-l ghidezi. Nu să-i spun: ia-o la stânga sau la dreapta. Or acum, la vârsta asta când încep să gândească un pic diferit decât au făcut-o până acum și sunt din ce în ce mai capabili să facă analize, au nevoie să fie însoțiți de părinte. Să știe că e acolo, lângă ei și că aprobă cumva încercarea lor de a-și găsi drumul corect.

Si acum, că ați aflat ce și cum, ia spuneți, voi cum vă descurcați cu pubertatea? Să facem schimb de experiență, zic.