Disclaimer: Intr-o zi, Ana mi-a propus să jucăm un joc: să ne uităm la oameni pe stradă și să ne imaginăm povestea lor. Pe nenea Dan l-am întâlnit în Obor, mergând târșâit cu o pereche de pantofi  după gât. Nu știu dacă îl cheamă sau nu Dan. Dar așa mi-a plăcut mie să-mi imaginez. Mai departe, m-am lăsat dusă de povestea din capul meu. 

 Iși duse încă o dată mâna la buzunarul hainei, pipăi pachetul de țigări, apoi, ca-n fiecare dimineață din ultima vreme, apucă perechea de pantofi de șireturile înnodate între ele și-o petrecu după gât așa cum ai face cu o eșarfă și ieși pe palier, trăgând cât putu de tare ușa după el. De la o vreme simțea nevoia să închidă ușile cu zgomot, ca și cum sunetul pe care acestea l-ar fi scos ar fi dovedit lumii întregi și lui însuși că iată, mai are încă forța unui om în putere. Aruncă un ochi pe palierul gol unde un ficus bleg stătea sprijinit de perete, cu tulpina într-o rână, ca un bețiv lăsat afară, pe preș. Dădu să se uite la ceas, dar își aduse aminte că nu-l mai are. Se stricase acum vreo lună. S-a dus cu el la ceasornicăria din spatele blocului pe care o știa de când venise în cartier, acum aproape o viață. El n-ar fi vrut să se mute-n capitală. Nu era chiar așa de rău la el în sat - undeva, pe lângă Vălenii de Munte, un pic mai sus de malurile Teleajănului, de cealaltă parte a unui pod surpat, peste niște dealuri cu iarbă păscută de vaci și oi, cu ulițe desfundate care se pierdeau sub noroaie la fiecare ploaie, cu mă-sa care creștea păsări, cu ta-su care spunea aceleași glume de fiecare dată când scotea cu dinții dupul de cauciuc de la sticla de țuică și mai ales cu sor'sa aia deșteaptă, de toată copilăria și mai apoi adolescența și-a fâlfâit prin fața lui coronițele, medaliile și carnetul de note plin de zece. Din cauza ei a și plecat. Pe nevastă-sa, Mioara, a cunoscut-o la un vecin, în curte. Venise de la București, cu mă-sa mare, să-și vadă un văr de-a șaptea spiță care le tot spusese cât de frumos e la ei, la țară și ce aer curat au ei în curte și ce gust bun au prunele din livadă. Mioara nu era prea frumoasă. Brunetă, cu un breton tras parcă cu linia deasupra unor sprâncene lungi și un pic cam groase după gustul lui, mică de înălțime, cu fundul jos și sânii mari, l-a cucerit doar pentru că două săptămâni cât a stat gard în gard cu el a preferat să rămână cu nasul într-un almanah în loc să-i caute de vorbă cum făceau fetele de pe uliță. A dracu' bucureșteancă, nu se uită ea la unu' ca mine! Așa că într-o zi, a intrat direct pe poartă la vecin, s-a dus la ea, i-a aruncat cartea din brațe, a lipit-o de gard, i-a deschis gura cu limba și a sărutat-o sub privirea scandalizată a lu' mă-sa mare. In loc să se tragă sau măcar să pară că s-ar trage, Mioara s-a lăsat în mâinile lui și s-a întorc și-n vacanța de iarnă, și-n cea de Paște. La anu' termin liceul și apoi putem să ne căsătorim și...știi tu...Normal că știa. Așa cum știa că dacă o ia pe Mioara, poate să se mute în București, că ai ei or să le dea apartamentul de două camere din Obor rămas în familie după ce unchiul Mioarei fugise în America. Ideea că s-ar putea să aibă rude care, cine știe, într-o bună zi îi vor aduce poate și lui un video cum avea un băiat de la liceu, cu casă pe strada principală, îl făcu să zâmbească. Ce te râzi ca bou'? îl întrebă sor'sa care tocmai intrase în cameră gonită de arșița de afară. Ca să întrebi tu, fă, proasto! îi zise el, fără urmă de răutate în voce și continuă: ai văzut-o cumva pe Mioara? Sor'sa aruncă o privire pe fereastră către curtea vecină și, făcându-i semn cu degetul, se mulțumi să răspundă ca pentru sine: stă ca tuta-n mijlocul curții și te așteaptă. Așa că se duse la ea și după ce o mai lipi o dată de gard, o ceru de nevastă. Dar nu pentru că-și dorea să lase dealurile pentru betoane, ci pentru că Mioara îl iubea, el o plăcea, iar în curând aflase că o să vină unchiul din America, în vizită. Și dacă le aduce video, să vezi atunci ce o să crape sor'sa de ciudă! Că ea, cu toate notele și coronițele și premiile ei, tot la Nea Nicu' o să se uite, la teveu.

Și uite cum, la aproape douăzeci și unu de ani, ajunse el să plece din sat ca să stea la București, în Obor, în două camere semidecomandate cu o nevastă mică de înălțime, cu țâțe mari și fundul jos, dar care știa să facă borș de lobodă ca nimeni alta și iarna îi tricota pulovere pe gât și șosete groase. Copii nu au avut. N-au stat să vadă a cui e vina. Așa a vrut Ăl de Sus, le zicea Mioara tuturor celor care întrebau ce se întâmplă. N-au avut nici video. La o lună după nuntă a apărut și unchiul din străinătate cu un geamantan plin de cearceafuri, șampoane, pastă de dinți și gumă de mestecat. Atât. Și-a deșertat valiza direct pe covorul cu model din sufragerie, le-a terminat jumătate de sticlă de vișinată și a plecat direct la gară, să ia trenul spre Neptun că cică îi era dor de litoralul românesc. Știa el bine că unchiul ăsta se ducea, de fapt, pe faleză, la Amfiteatru, să-și caute o gagicuță tânără, cu blugi albi, mulați pe cur, cumpărați pe sub mână de la polonezii de pe plajă, în timp ce nevastă-sa rămasă singură cu doi copii, pe alt continent, îl aștepta să se întoarcă din periplul anual și obligatoriu la rudele sărace din țară.

Apoi a venit ziua în care s-a întors acasă și a găsit în bucătărie, așezată direct pe mușamaua cu flori galbene, o farfurie întinsă peste care era una adâncă, plină cu borș de lobodă. Lângă ea, o cană cu smântână și un bilet: ai în cuptor o cratiță cu ardei umpluți. Smântâna e în frigider. Semnat, Mioara. Atât. Mai departe, nu se știe. De ce a plecat, cu cine s-a dus sau poate că a plecat singură, de nebună sau poate că și-a luat lumea-n cap sau s-o fi încurcat cu vreun coleg de birou, unul mai pricopsit. Nu avea să afle niciodată și de altfel, odată ce și-a găsit-o pe vecina de la cinci care, contra cost, îi gătea de două ori pe săptămână și venea miercurea, la două săptămâni, să-i facă curat, nici nu și-a mai frământat mintea să afle răspunsuri. La drept vorbind, nici nu o prea mai iubea pe Mioara. Doar că se obișnuise cu ea. Îi plăcea că avea țâțe mari, dar bretonul ăla pe care se încăpățâna să și-l reteze fix deasupra sprâncenelor prost pensate îl enervase dintotdeauna. Din păcate, vecina de la cinci nu știa să facă ciorbă de lobodă și avea și bărbat. Mai în vârstă decât ea cu vreo zece ani, omul era ceasornicar și-și deschisese atelier chiar în spatele blocului, într-un fel de chițimie unde abia-i încăpuse o măsuță cu geam sub care se vedeau fel de fel de mecanisme, ceasuri, baterii, curele, într-o dezordine liniștitoare. In fiecare dimineață după ce învârtea de două ori cheia în lacătul gros cu care era prins grilajul din fața ușii, ceasornicarul scotea de sub măsuță un taburet cu șezutul din piele roasă, urât ca bătrânețea, băga mâna în fundul unui sertar, bâjbâind după o cutie de ness, o cană cu urme de cafea pe interior, o linguriță și o punguță legată la gură, cu câteva cuburi de zahăr. Apoi, dădea drumul la radio, întotdeauna pe România Actualități. Când se făcea de Cotele Apelor Dunării, adică de douăsprezece fără zece, se ridica greoi de pe taburet, îl împingea sub masă, dădea la o parte mecanisme, rotițe, curele și cadrane, se ducea la cuier- un cârlig ruginit înfipt în perete și dintr-o pungă, scotea două sandviciuri și un măr. Asta mânca de ani de zile, la prânz, cu resemnarea celui care știe că de-acum, viața lui nu e decât un refren cunoscut pe care avea să-l repete zi după zi, ca pe o mantră.

Pe Mioara și pe bărba-su îi știa bine. Pe el îl întâlnise prima dată la Intreținere, pe vremea lu' Răposatu'. Era iarnă și se treziseră amândoi înfofoliți în câte un halat din alea de molton, cum vedeai prin spitale, pus direct peste geacă și pantaloni. Am o țuică adusă de la mine, de la țară, dacă vrei să ne încălzim oleacă după ce plătim aici, îi spusese acesta. Și continuă: ți-aș fi făcut-o fiartă, da' ce să-i faci, dacă nu-s gaze! Las', că mă descurc și cu ea natur, îi răspunse el și asta îi făcu să râdă atât de tare că deciseră că se potrivesc și o luară unul după altul pe scări, în sus, vorbind vrute și nevrute. Cu cine ții? Eh, cu Rapidu', zise ceasornicarul. Ești de-al meu, răspunse vecină-su și continuă: pe mine mă cheamă Dan. Iar pe nevastă-mea, Mioara. Ai copii? Ceasornicarul îi povesti că avusese un băiat care murise, când era mic, de o boală despre care nu știa nici acum prea multe. După asta, nevastă-mea nu a mai vrut să audă de copii. A luat o vreme niște pastile de la care dormea mult. Apoi, într-o zi, le-a aruncat la gunoi, s-a dus la coafor și pe drum spre casă, a luat un pui de pechinez de la o colegă de birou. Doarme cu noi în pat, pe o păturică, la picioare. 

Când a plecat Mioara, Dan a luat o sticlă de țuică și s-a înființat la ușă, la ceasornicar. Bei un pahar cu mine? A rămas la ei, în bucătărie, preț de jumătate de sticlă. Nu s-a îmbătat, deși i-ar fi plăcut. Dar a avut toată noaptea arsuri, ca și cum gândurile nu-i făceau suficient de mult rău. Cine știe ce-a fost în capul ei?! Ar fi trebuit să-i iei și tu un câine. Da' tu nu și nu. Să știi că Pichi al nostru e tare cuminte. Și nici nu lasă prea mult păr. Să-l vezi dimineața cum începe să-ți lingă degetele de la picioare ca să-l scoți afară! Dar el nu voia câine. Când era mic avusese o javră cu labe scurte și urechi pleoștite. Se ținea peste tot după el. Apoi, într-o zi, o călcase o căruță plină cu fân. De atunci învățase că nimic nu durează veșnic pe lumea asta și că singurul lucru sută la sută sigur e moartea. Important era să facă tot ce putea ca să nu se gândească la asta în fiecare secundă din viață.

Habar n-avea de ce-și adusese aminte de toată povestea cu câinele și nevastă-sa tocmai în dimineața asta. Nici nu mai știa cât timp trecuse de atunci. Mult oricum. Mult mai mult decât îi rămăsese. Chiar așa, cât o mai avea de trăit? O bucățică, acolo, cu care nu prea știa ce să facă. Stătea singur, pe palier, cu câte-un pantof de-a stânga și de-a dreapta gâtului, ca și cum menirea lui ar fi fost să-i țină într-un echilibru perfect. Ii primise cu ani în urmă, de la unchiul Mioarei, din America. Ce dracu' să fac eu cu o pereche de pantofi numărul 45, ai? Doar ți-am scris că port 41 și că vreau adidași, nu d-ăștia eleganții, de costum! Lasă bre, ține-i acolo, că sunt de firmă! Ii vinzi când nu mai ai de nici unele, că nu se strică și nici nu expiră! îi zise americanu'. Ii vând pe dracu să te ia de căcănar, spuse Dan printre dinți. Si nici că i-a vândut. Degeaba se ducea în fiecare dimineață în Obor, cu pantofii atârnați de după gât, căutând din priviri bărbați la costum pe care încerca să-i descalțe în minte. Un video n-ar fi adus și el, i se plânse cu glas stins vecinului și se prăbuși pe taburetul cu șezutul ros, pe care-l trase de sub masă. Păi și cu video ce făceai? întrebă acesta. Că acum avem de toate la televizor, nu mai are lumea timp de video! spuse el și rămase cu mâinile-n șold și privirea lipită de peretele din fund pe care stătea, înrămată, o poză cu un Ceaușescu tânăr și zâmbitor. Ia zi, dom'ne, mi-ai reparat ceasul? Uite-l aici, zise el, deschizând un sertar plin cu ceasuri aruncate alandala. Nu mai avea baterie! Acu' să vedem cât o ține asta nouă, că ăștia din ziua de azi nici baterii nu mai sunt în stare să facă! Și spunând astea, i-aruncă din nou o privire lui Nea Nicu. Era frumos în tinerețe! Si pieptănat așa, cam ca Eminescu. Apoi, către vecină-su: tu cât mai stai prin piață? Nenea Dan dădu din umeri: știu și eu? Pân' mi se face somn. Că acasă ce naiba să fac? Așa, mă mai uit și eu la lume, mai iau o gură de aer, mai mănânc un mic și cine știe, poate vând și pantofii! Ceasornicarul lăsă să-i scape un rânjet știrb. Vezi să nu! Iți spun eu că o să te încalți cu ei când te duc ăștia la groapă, că dacă stai culcat nu riști să-ți cadă din picioare!

Nenea Dan deschise ușa chițimiei, îl salută cu un ridicat de bărbie pe ceasornicar, îi aruncă o ultimă privire lui Ceaușescu și o porni către piață, cu soarele-n creștet și pantofii de după gât, ca o îmbrățișare. Atunci, se ciocni de ea. Mioara. O recunoscu imediat, chiar dacă nu mai avea breton, ci își purta tot părul prins într-un coc mărunțel, crescut parcă în creștetul capului, ca o excrescență. Era îmbrăcată cu o bluza de nailon, cu model cu flori ca mușamaua lor de altădată, care i se întindea peste sânii mari și pântecul proeminent, făcând-o să pară obositor de colorată.

- Ce mai faci? zise și brusc simți cum întrebările i se urcă-n sus, la creier, ca alcoolul din tinerețe.

Mioara dădu din umeri.

- Am fost să cumpăr niște vinete. Is mai ieftine la Obor.

Atunci își dădu seama că avea pantofii de după gât. Zâmbi tâmp, ca un copil prins cu o minciună inofensivă.

- Poate-i vrea cineva. Mie mi-s mari.

Mioara nu zise nimic. Se mulțumi să se uite la el și cu degetele încleștate pe cele două sacoșe cu vinete, dădu să plece. Acum ar fi trebuit să o oprească, să o întrebe ce a fost în capul ei, de ce a plecat, unde s-a dus și ce a făcut în tot timpul ăsta, cu cine s-a culcat sau poate că nu despre asta a fost vorba. Atunci, despre ce? Acum ar fi fost momentul să-și înfigă degetele îmbătrânite în brațele ei și să o țină pe loc, acolo, lângă cele 4 kilograme de vinete, până avea să afle de ce doamne-iartă-mă i-a făcut una ca asta. Dar nu. Nu a zis nimic. S-a uitat la ea cum dă să plece și cum se întoarce pe jumătate, cu soarele-n față și cu țâțele strivite de florile de pe bluză:

- Am plecat. Ai grijă de tine!

Dădu din cap că da și rămase prostit, în mijlocul străzii, cu pantofii în jurul gâtului asemeni unui laț ce abia așteaptă să se strângă. O petrecu cu privirea pe Mioara. Tot cu curul lăsat e! își spuse și, cu mâna la buzunarul hainei, pipăi pachetul de țigări și-și aprinse una. Apoi, îi strigă cu o voce cât putut de groasă ca și cum sunetul pe care l-a scos ar fi putut dovedit lumii întregi și lui însuși că iată, mai are încă forța unui om în putere:

- Să știi că ardeii au fost prea sărați! Așa să știi!

Apoi, continuă ca pentru sine:

- Da' borșu' a fost bun!