Primul lucru pe care-l simt când intru înăuntru, este răcoarea. În sfârşit un loc unde pot să mă ascund de soare şi de toropeala cu care se însoţeşte la orele amiezii. Caut din priviri unde să mă aşez. Nu vreau un scaun, sau mai bine zis, aş vrea mai mult decât un simplu scaun. Îmi plimb privirile de jur împrejur, peste cărţi, rafturi, titluri, nume. Prin uşa de sticlă, se vede oraşul de afară, cu piaţa Unirii pe care o ghicesc la câţiva metri şi cu străduţa cuminte ce trece prin faţa librăriei. Mă simt ca într-o căsuţă englezească din filmele poliţiste. Nu din cele în care acţiune se petrece la Londra, ci din cele cu crime într-un sătuc unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea, unde casele au unghere şi poveşti de familie ciudate.

Stau în picioare, chipurile caut ceva din priviri şi mă tot gândesc unde să mă aşez să-mi trag sufletul. Sigur, aş fi putut foarte bine să mă aşez pe o bancă, în Parcul botanic sau chiar direct în Piaţă. Nu era nevoie să vin într-o librărie. Dar ceva m-a atras aici, şi nu sunt doar bufniţele care-i dau şi numele. La două bufniţe. Deşi ele sunt mult mai multe şi sunt peste tot sub formă de perne, de căni, de cuier, de picturi şi de câte şi mai câte. Copila mi-a dat demult drumul la mână şi s-a cuibărit pe jos, pe un fel de fotoliu -pernă un pic prea mic pentru ea. Acum stă cu capul atârnat pe spate şi cu picioarele într-o parte şi citeşte dintr-o carte de matematică amuzantă.

Imi caut şi eu ceva de răsfoit, nu de alta dar mi se pare că toată lumea din jur vede deja că sunt o impostoare. Că am intrat nu să cumpăr, ci să-mi trag sufletul. Şi deodată îl văd. A fost tot timpul acolo, la nici un metru de mine- un balansoar alb, din lemn, cu spătar înalt şi elegant, cu braţe subţiri pe care pot să-mi strâng degetele în timp ce-mi fac încetişor vânt. Se leagănă din faţă-n spate fără zgomot, ducându-mă cu gândul în dormitorul părinţilor unde un balansoar identic stătea într-un colţ, rezemat de un perete, ascuns de cele mai multe ori sub un maldăr de haine. Când eram mică, îmi plăcea să mă cocoţ pe el, să mă aşez turceşte şi să-mi fac vânt cât de tare pot, aplecându-mă în faţă şi-n spate. Îl simţeam mai mult ca pe un prieten, decât ca pe un scaun. Şi asta pentru că se mişca. Pentru că atunci când mă suiam în el şi închideam ochii puteam să mă joc de-a trenul sau chiar de-a elefantul, aşa cum văzusem eu într-un episod din Cărţile Junglei, într-o duminică dimineaţa, la Lumea copiilor. Apoi, dacă-l lăsam la perete, mă puteam târâ în spatele lui şi nimeni nu mai reuşea să mă găsească. Am stat acolo o seară întreagă ca să mă ascund de un prieten de-alor mei, aflat la noi în vizită şi care m-a certat că-mi rod unghiile. Nu m-a certat tare, dar mi-a spus că el e doctor şi că ştie că nu e sănătos. Pe vremea aceea mi-era tare frică de doctori. Unul dintre ei mă smulsese din braţe, de la mama, când căzusem de pe un gard şi-mi rupsesem mâna. Şi de atunci nu mai voiam să aud de doctori. Aşa că-n seara aceea, am tras balansoarul de la perete cât să-mi fac loc şi m-am ascuns după el să nu care cumva să se mai uite doctorul ăla la mâinile mele. Am ieşit din ascunzătoare vreo oră mai târziu. Mi se făcuse foame şi invitaţii riscau să termine toată salata de boeuf.

Deschid ochii şi privirea mi se intersectează cu cea a unei bufniţe pictate pe o pernă. Copila aproape a aţipit pe jos. Stă pe spate şi fixează tavanul, cu cartea deschisă, pe burtă.Afara lumina pare mai apoasă semn că soarele s-a domolit şi dă să se retragă.
- Mama, mergem? Mi-e foame!

Mă ridic şi balansoarul scoate un sunet ca un fel de scâncet. Mă uit la el ca şi cum aş aştepta să spună ceva şi-mi trec vârful degetelor pe braţele lui. Închid cartea luată la întâmplare şi mă uit la Ana.
- Ce-ai vrea să mănânci?
Se ridică veselă de pe jos, îşi trage pantalonii care se lăsaseră sub burtă şi cu ochii la bufniţele de pe pereţi, zice ca pentru sine:
- Ştiu şi eu, mi-e poftă de nişte salată de boeuf, d-aia cum face bunica!
Zâmbesc ca pentru mine şi-mi spun în gând, cu ochii încă la balansoar şi mie. Şi fără să-mi dau seama, mă surprind uitându-mă la unghii. E în regulă. Sunt mari şi date cu ojă, semn că pot ieşi liniştită din ascunzătoare.