In fiecare dimineață, își ia ghiozdanul și iese pe ușă la 7h10. Din acel moment, casa e doar a mea. E momentul să-mi fac cafeaua, să mă trag cu ea în fața tastaturii, să deschid facebook-ul sau site-urile de călătorii și să am "momentul meu". Doar că iată, după vreo treizeci de minute de stat eu cu mine, conștiința începe brusc să-mi dea ghionturi : pssst, tu ce faci, nu muncești pe ziua de azi? Incerc să alung întrebarea așa cum faci cu un muscoi enervant. Aproape că mă și văd dând din mână. Dar frământarea nu trece. Zece minute mai târziu, las socializarea virtuală și-mi răsfoiesc agenda, să nu care cumva să uit din treburile urgente. Dacă o descopăr plină de drumuri și de "must do-uri", îmi dau voie să mai pierd vremea la calculator. Parcă mă și aud spunând propriei mele conștiințe: încă zece minuteeee, te roooog!

Dar sunt și momente în care alergăturile obligatorii se domolesc și ziua se prefigurează mai degrabă calmă. Ei bine, ce fac eu (și cred că nu sunt singura) cu o zi relaxantă? Păi, profit de ea ca să rezolv tot ce nu am avut timp să fac în restul zilelor. Chiar dacă nu arde. Pur și simplu pentru că ideea de a sta și a pierde vremea vine de multe ori la pachet cu sentimentul de vinovăție. Mă gândeam zilele trecute că toată viață mea de părinte am asumat la modul obsesiv sarcini și alergături pentru că mi se părea că dacă câștig mai puțin decât cel de lângă mine, trebuie cumva să compensez. Că dacă serviciul meu este poate mai puțin stresant, atunci, nicio problemă, ca să obțin același nivel de stres cu toată lumea, o să mă stresez singură. Nu suntem deloc învățați să avem grijă de noi și ceva mă face să cred că în principal noi, femeile, suntem cele care suferim de astfel de vinovății. Apoi, deși la nivel rațional știm că nu e corect, punem aceeași presiune și pe copii. Vă sună cunoscută fraza : auzi, da' tu n-ai lecții de făcut? Că tot stai cu telefonul ăla în brațe (sau cu ochii în televizor sau calculator) de când am venit eu acasă. Degeaba vi se răspunde că le-a terminat sau că nu are nimic pentru a doua zi. Tendința nu va fi defel să-l lăsați în pace și să vă vedeți de-ale voastre, ci mai degrabă să-i găsiți chiar voi ceva de făcut: păi atunci nu ar fi mai bine să profiți și să înveți în avans la istorie? Sau să repetăm la franceză? Sau să citești nu știu ce carte pentru școală? Sau să-mi povestești despre X-ulescu?

Considerăm statul ca ceva extrem de nociv. Ca și cum singurul motiv pentru care am putea sta degeaba ar fi că nu sunt în stare să facem ceva. Copiii, când sunt mici, instinctiv aleg să stea. Ați văzut de câte ori ni se întâmpla să intrăm la ei în cameră și să-i găsim cu ochii pe tavan sau pe pereți, pierduți printre gândurile lor? Și de multe ori, în loc să plecăm și să-i lăsăm în pace, ne așezam lângă ei și începeam să le propunem fel de fel de activități. După care, ani mai târziu, ne întrebăm de ce nu se joacă singuri.

 Singurătatea nu e o boală. Așa că nu trebuie vindecată cu orice preț. Iar timpul pe care-l petreci cu tine, făcând nimicuri, nu e timp pierdut, e pur și simplu relaxare. Doar că ne-am învățat că lucrurile trebuie făcute musai ca la carte. Adică sunt cu toții de acord că da, trebuie să facem și pauze. Dar să o facem organizat, or asta implică automat o serie de scenarii: mergem în parc, mergem în Grecia, ieșim la o terasă, bem o cafea bună, vorbim cu o prietenă la telefon. Nu stăm așa, cu ochii în soare și cu gândurile care ne traversează mintea într-un du-te vino nebunesc. Sau dacă stăm, apăi musai să stăm în poziție de lotus și atunci nu se numește stat, ci meditație.

Mare parte din copilărie ne-o petrecem conform nu neapărat cu nevoile noastre, ci cu programul impus fie de școală, fie de familie. Nu te joci în ore, ci în pauze! Gata cu joaca, e timpul să ne apucăm de treabă! Hai că ne-am jucat destul! Ai zece minute de pauză și apoi du-te la teme! Incă cinci minute și mergem acasă! Și lista poate continua. Problema este când ne luptăm cu toată forța să ocupăm complet timpul copiilor, considerând că a-i lăsa să se plictisească, să nu facă nimic (mă rog, nimic din ce ni se pare nouă important și amuzant) este de condamnat.

Iar apoi, într-o zi, la maturitate, își vor da seama că viața lor se desfășoară conform listei pe care au grijă să și-o umple până la refuz în fiecare zi, de frică să nu-și poată reproșa că stau că proștii. Nu știu dacă ați observat, dar avem tendința să ne lăudăm cu nivelul de stres, să ne batem cu pumnii în piept cu cât de ocupați suntem noi. Cu cât avem mai multe drumuri de făcut, mai multe acte de luat, cumpărături de cărat, ghișee de explorat, haine de curățat, mâncare de preparat, lecții de corectat, cu atât parcă ne simțim mai mulțumiți că iată, nimeni nu ne-ar putea vreodată reproșa că stăm și pierdem vremea când de fapt, e normal să vrem și asta. E absolut de dorit să căutăm să scăpăm de lucrurile obligatorii ca să ne putem concentra pe cele care ne fac cu adevărat plăcere. De altfel, plictiseala și nu alergătura încoace și-ncolo este cea capabilă să nască creativitate.

Așa că astăzi am decis să iau o pauză. Mai lungă. Nu de o cafea, ci de două. Timp în care nici nu am gătit, nici nu am băgat rufe la spălat, nici nu am dat o tură de aspirator prin sufragerie. N-am făcut mai nimic. Mă rog, cu excepția scrierii acestui articol care mi-a luat ceva timp și care m-a făcut să mă simt mult mai bine, mai utilă și cu conștiința și mai împăcată.