Mirosul ăla de ud, de pământ reavăn înnegrit de la ploaie, peste care se lasă umbrele copacilor de-acum verzi pe de-a-ntregul. Vine vara. Același miros, cu ani în urmă, amestecat cu iz de rășină și frunze putrezite. Pădurea era peste tot. In spatele vilelor pline de oameni de cum urca soarele pe cerul de iunie creșteau brazi cu poalele acoperite de mușchi și ciuperci uriașe care, la fiece ploaie, răspândeau în aer ceea ce eu numesc astăzi miros de copilărie. Dacă o luai în sus, după vila 10 (căci fiecare vila avea propriul ei număr), drumul traversa un poligon unde noi, copiii, căutau cartușe pe care le lăsam apoi să cadă din pumni, eliberându-ne astfel degetele pentru zmeură și fragi. Inaintam în șir indian pe poteca ce șerpuia de-a lungul pârâului, făcând concurs de mers pe pietre sau de traversat albia pe câte vreun buștean prăvălit de-a latul. Mergeam singuri, fără părinți și fără grija că am fi putut păți ceva. Doar eram mulți și zgomotoși de am fi băgat în sperieți orice ființă care ne-ar fi putut vrea răul. Până și câinii fugeau când ne vedeau. Nu toți. Era un dulău mare și alb care ieșea din curte de la doamna Faur de fiecare dată când treceam pe acolo. Il chema Țuchi și se ținea o bucată de drum după noi, ca și cum ar fi vrut să se asigure că am ajuns suficient de departe cât să nu mai trezim vecinii cu râsetele noastre.

Vara, când ploua, ploua vreo câteva zile. Te trezeai într-o dimineață cu cerul jos, greu de nori și știai că urmează să stai la adăpost, în vilă și să aștepți să treacă. Numai bine să faci și tu niște teme de vacanță, zicea mama și dădea la o parte, de pe masă, ceașca de cafea, fierbătorul, ochelarii și vreun cuțit sau lingură uitate de la micul dejun ca să-ți facă ție loc de caiete și culegeri. La parter, toate vilele aveau un fel de living comun pentru cele câteva camere mobilate doar cu strictul necesar- unul sau două paturi, unul sau două scaune și un dulap- iar la fiecare etaj, pe hol, era o baie cu cadă. Făceam cu rândul, cu prosopul într-o mână, pasta de dinți în cealaltă și periuța între buze, pândind zgomotul zăvorului, semn că baia urma să se elibereze. Apoi, cu caiete sub braț, coboram în living și ocupam masa cu temele noastre de vacanță. Asta până mai apărea vreun copil de pe palier sau din vecini cu vreo cutie de Bunul gospodar sub braț sau cu un pachet de cărți de joc. Mamaaaa, pot să mai fac și mâine la mate? Că cică o să plouă toată săptămâna!

Azi îmi miroase la fel ca atunci: a apă adunată pe frunze, amestecată cu pământ, rămasă pe firele de iarbă și pe conurile de brad răpuse de vânt. Cu tot norul de pe cer, vara își vede liniștită de treabă: un castan înroșit de atâta floarea se ridică drept în fața mea ca și cum ar vrea să-mi țină drumul. In parc miroase amețitor a glicină și a reavăn. Tocmai s-a cosit iarba și de-a stânga și de-a dreapta aleilor, snopuri ude zac ca niște corpuri chircite. Aleea dă să mă scoată afară din parc,  spre mirosul de asfalt, cafea și cotidian. Mă las mânată către ieșire. Acolo, fix înainte de o poartă vopsită în verde,  o bancă. Și deci, o decizie sau în fine, un fel de alternativă: să mai rămân sau să ies. Aveți grijă că e udă, îmi strigă o femeie înarmată cu o mătură din nuiele cu care zgârie asfaltul, împrăștiind în mod egal picăturile de apă de-a latul aleii. A plouat de-a rupt și cred că mai dă o tură la cum mă dor genunchii, îmi zice în timp ce mâinile continuă să i se miște frenetic odată cu măturoiul. Mă uit spre cer. E lăptos ca privirea de nou născut. Vila 10 nu mai există. Nici Țuchi. Si, cu un pic de noroc, vor dispărea și temele de vacanță. Iar astăzi, toate camerele au baie. Doar vara miroase la fel. Sterg cu mâna picăturile de pe bancă și decid să mai stau un pic.