Majoritatea prietenelor mele sunt mame. Și majoritatea sunt copleșite și speriate. Că nu fac bine, că nu fac destul, că nu știu cum să facă pentru a avea siguranța că celor mici le va fi bine și lin în viață. Pentru multe, prea multe femei, maternitatea vine la pachet cu un sentiment copleșitor de disperare: să nu care cumva să greșească pentru că atunci riscă să piardă din iubire. Marea majoritate a prietenelor mele se frământă, își freacă mâinile a disperare, se dau de ceasul morții pentru fiecare secundă trăită alături de copilul lor. Reușesc eu oare să-l fac fericit? Ii e bine cu mine? Sunt o mamă suficient de bună? Ne uităm către cei mici și așteptăm să ne vină de acolo confirmări pe care, în mod normal, ar trebui să le primim de la cei mari. De la soți, de la iubiți, de la părinți. Ajungem să facem cupluri cu copiii noștri și să așteptăm de la ei să se poarte în consecință, să ne fie parteneri și mai ales surse sigure și eterne de iubire. Le dăm tot ca să putem pretinde tot. Iar când răspunsul nu e pe măsură tindem să o luăm personal: nu mă mai iubește! Câte dintre voi nu au avut cel puțin o noapte albă pe care au plâns-o pe ascuns pentru că s-au considerat incapabile să fie mame suficient de bune? De fapt, ceea ce deplângeam în momentele acelea era sentimentul că nu suntem iubite așa cum ne doream sau, și mai rău, că nu meritam să fim iubite așa cum ne-am fi dorit. Am mai zis-o și o repet: acolo unde copilul riscă să devină partener, presiunea este atât de mare încât va naște drame.

Am citit undeva că pentru a funcționa normal bărbații au nevoie, în primul rând, de un scop, iar femeile, în primul rând, de cineva care să le iubească și pe care să-l iubească așa cum vor ele. Ei bine, lucrurile tind să devină problematice atunci când acel "cineva" este copilul și doar copilul. Sigur, poate să nu existe altcineva în acel moment în viața ta. Dar, de multe ori, nu despre asta e vorba. Ci despre faptul că noi, femeile, facem o greșeală: profităm- dacă-mi este permis cuvântul- de copiii noștri ca să ne fabricăm iubirea așa cum o vrem noi. Cred că copiii cu șanse mari la fericire sunt cei din familiile cu mame fericite și iubite. Cu mame care se iubesc pe sine (și cât de greu este asta!) și care au în viața lor o sursă de iubire de care să fie sigure,  astfel încât să nu mai caute perfecțiunea în relația cu copilul, să nu se mai considere rănite de orice plânset și ușă trântită. Am văzut nenumărate mame suferind ca niște femei părăsite la fiecare ceartă cu cel mic. Copilul te iubește pentru că ești mama lui, nu pentru femeia care ești. Pe asta el nu o vede, nu-l interesează! De asta trebuie să te ocupi tu singură!

Imi aduc aminte că eu însămi aveam momente când pur și simplu nu concepeam ca relația cu Ana mea să fie altfel decât perfectă. Mi-o doream prietenă, mi-o doream confidentă, o voiam numai și numai pentru mine. A mea! Al meu! In spatele acestor sintagme stă în general un sentiment îngrozitor de singurătate. A fost un moment în care fiica mea mi-a cerut direct să nu-i mai fiu atât de prietenă, ci să-mi iau rolul de adult în serios, astfel încât să poată și ea să greșească. Când părintele se poartă ca un copil, inevitabil copilul ajunge să asume rolul de om mare. El va începe să aibă grijă, dar în același timp va ajunge să obosească de mic pentru că se va simți direct responsabil de fericirea noastră. Iar asta vine la pachet cu sentimentul de vină. Eu sunt sursa de iubire și fericire pentru mama mea, iar dacă ea e tristă, atunci e din cauza mea. Pentru că nu am fost suficient de bun!

Nevoia de perfecțiune ascunde de obicei o nevoie acută de iubire. Cele mai bune mame, cele mai frumoase soții, cele mai bune gospodine, cele mai eficiente la job, cele mai vocale la ședințele cu părinții, cele mai simpatice la petrecerile de familie, cele mai slabe de pe plajă, cele mai, cele mai. Uneori, însă, aduceți-vă aminte, e nevoie de un simplu "ești perfectă așa cum ești" ca să ne facă să lăsăm garda jos, să respirăm și brusc să ne relaxăm. Doar că acea frază pe care orice femeie și-o dorește nu va veni de la copil și nici nu trebuie. Incetați să vă mai uitați în partea aia.

Eu și ea. Pe stradă. Imi povestește că la școală s-a desființat și singurul chioșc de unde putea să-și cumpere, la nevoie, câte o sticlă de apă sau vreun sandvici. Aș vrea să-mi las la dulap niște sticle cu apă, just in case, îmi zice. Ok, răspund. Vin cu tine, cumpărăm apa, o car eu și când ne apropiem de școală, ți le dau ție să le duci. Ințelegeți că la 12 ani e deja rușinos să te mai conducă părinții la școală, da? Așa că eu m-am conformat întru prezervarea neștirbită a prestigiului infantei și o las să se ducă și să se întoarcă singură de pe unde are treabă.

Cumpărăm așadar trei sticle de apă, le bag într-o punguță și trop-trop spre școală. Pe drum, numai ce o aud că îmi spune:
- Stii, e foarte drăguț localul ăsta! Au citronadă bună. Si biscuiți.
Pe moment, nu comentez. Mă gândesc că nah, o fi văzut și ea la cineva de la mese. Hai totuși să întreb:
- Dar tu de unde știi?
- Păăăi, mi-am cumpărat o dată un suc. Eram cu o colegă.
Mai mergem un pic, altă cafenea. Intr-adevăr, minusculă, d-aia unde doar intri, cumperi ceva și pleci.
- Si aici e drăguț. Poate intrăm să-ți iei și tu ceva.
Incep să panichez.
- Băi, tu faci barurile după școală?
- Nu, doar îmi cumpăr din când în când un fursec sau un fresh. Bio. Pe cuvânt!
Hait, îmi zic. Incepe să se vadă educația din primii ani când făceam împreună cârciumile din Thassos.
- Auzi, fii atentă la mine: să-ți iei bani de acasă pentru citronadă. Să nu care cumva să accepți vreodată să ți-o plătească vreun necunoscut. Ai înțeles?
Dă din cap că da.
Ne apropiem de școală. Dau să-i pasez punga cu cele trei sticle de apă. Apoi, am o străfulgerare:
- Vrei să ți le desfacă mama un pic, cât să nu te chinui?
Dacă se va uita cu aceeași privire la cel care, ipotetic vorbind, ar putea să-i propună, vreodată, un suc, pot sta liniștită. Aproape că mi-am înghițit limba și m-am strâns singură de gât.
- Mamaaaa, data viitoare când mai ai inițiative d-astea materne, încearcă să nu le mai exprimi cu voce tare lângă băieții de a VIII-a. Daaa?

Discuție dis de dimineață.

Ea, 12 ani: Ascultăm două cântece și mă duc la teme. Eu, 42 ani: Unul tu, unul eu?
Ea (totuși are doar 12)- Două eu! Si începe tu!
Aleg ceva de la Placebo. Ea: Cool! Acum rândul meu! Vreau Lana del Rey, Sommertime sadness (e foarte faină, în caz că vă întrebați). Si acum, asta de mai jos, mami și gata, mă duc la teme.

Disclaimer: Scena se întâmplă în altă țară.

Vecina mea de cameră dă să se ridice din pat. Un geamăt slab, urmat de o prăbușire scurtă și rapidă, între două perne.
- Nu pot! Mă doare prea tare.
Mă gândesc că e normal să fie așa. Până la urmă n-au trecut decât vreo cinci ore de când s-a întors din sala de operație.
Lângă ea, pe un scaun, stă un băiat cu ochii negri și tenul măsliniu. Seamănă cu taică-miu, zice vecina. Un evreu din Maroc! Băiatul e înalt, slab, cu vene proeminete pe brațe și cu o pereche de blugi căzuți sub buric.
Maică-sa dă să se mai ridice încă o dată. Degeaba. Durerea o face să scape un țipăt, o aruncă înapoi în pat și-i umple ochii de neputință. Fiul se ridică de pe scaun, iese pe hol, caută o infirmieră. Degeaba. Nicio mișcare nu tulbură liniștea amiezii.
- Trebuie să mă duc la toaletă, zice femeia și caută cu disperare un punct de sprijin.
Mă uit la ea.
- Câți ani are băiatul?
- 19.
Un copil cu aer de bărbat. Dar e acolo, lângă ea. Nemișcat de azi dimineață. Se întoarce de pe holurile goale, se apropie de maică-sa și-i șoptește la ureche, ca unui copil.
- Hai cu mine, te ajut eu să te ridici.
Ii dă pătura la o parte, o ia încet de după umeri, îi așează în poală drenul care iese din ea și cu cealaltă mână dă o trage încet spre el.
Femeia renunță să fie mamă și rămâne dezvelită și speriată, ca un copil.
- Nu pot, mă doare prea tare. Dacă o să cad?
Băiatul o ține de ambele brațe și venele i se albăstresc și mai tare.
- Sunt aici! Mama, sunt aici! Uită-te în ochii mei și dă-mi mâna. Lasă-te pe mine! Te țin eu.

Femeia îl ascultă. Și se lasă. Ca orice femeie care are nevoie de sprijin, i se lasă cu totul în brațe. Impreună pleacă spre baie și aud cum o ușă se închide în urma lor.

In aer rămâne gust de iubire. Mă gândesc că e ceva între băieți și mamele lor. E ceva care mă face să mă uit lung după ei și să mă gândesc că acolo, cu mama așa mică și speriată și cu băiatul crescut mare se întâmplă ceva pe care eu nu o să-l aflu niciodată.

Cât despre mine, cu gândul ăsta în cap, mă ridic singură din pat și mă duc la baie.

Pune-ți o dorință! Repede, acum! Nu sta prea mult pe gânduri, căci s-ar putea să fie prea târziu. Nu trebuie să fie o dorință mare, nu trebuie să fie ceva important, nu trebuie să fie ceva enorm ca și cum de ea, de această dorință, ar depinde viața ta sau săptămâna care abia începe. Nu trebuie să fie despre sănătate, despre copii, despre viitor, despre țara în care trăiești sau despre cea în care ai vrea să trăiești.

Pune-ți o dorință, una mică, mică, una care ar putea trece complet neobservată dacă nu ai sta la pândă să o prinzi când trece pe lângă tine. O dorință smulgătoare de un zâmbet, unul timid, unul care să dureze cât poți tu să-l faci să dureze. Doar că uneori, chiar și mici, chiar aproape imponderabile, dorințele sunt prea sus ca să putem ajunge la ele. Si atunci ni se întâmplă tristeți. Nu mari, nu importante, nu de viață sau de moarte. Doar tristeți. Perfect măsurabile ca și cum după trei sau patru pași, ai ști că tristețea va lua sfârșit. Numai că nu poți să faci toți pașii. Ceva te ține pe loc și îți taie răsuflarea. Si atunci ai nevoie de minuni. Nu mari, nu importante: o minune mică. O bucățică de minune care ar risca să treacă neobservată dacă tu nu ai fi țintuit pe loc și deci n-ai avea timp suficient să observi ce se întâmplă în jurul tău. Să vezi minunea. Așa mică cum e ea.

Ieri, eu am văzut-o într-o farfurie plină cu prăjituri. Nu am făcut nimic să o merit. Doar am fost un pic tristă și mi-am dorit să treacă. Iar cineva m-a auzit și mi-a făcut prăjituri. A fost felul ei de a mă ține de mână. Sub prăjituri, o farfurie. Pe care era scris: for the strongest girl. Abia atunci m-a bușit plânsul.

Uneori e nevoie doar de o farfurie cu prăjituri si de scrisul potrivit ca să ai puterea să faci pasul peste tristețile perfect măsurabile.

Esarfe, fulare. Unele atat de mari incat as putea sa le desfac si sa ma invelesc cu ele, altele mici, ca niste batiste pe care abia reusesc sa mi le innod in jurul gatului. Colorate sau uni, din lana sau din matase, pufoase sau lucioase, oferite sau cumparate, din ce in ce mai numeroase, mai invazive cu rafturile din dulap, mai cotropitoare cu spatiul din jurul lor si totusi niciodata suficiente.

Initial am trecut pe langa ea, cu indiferenta cu care ajungi sa te plimbi intr-un oras frumos in care locuiesti de ani buni. Pur si simplu, frumusetea ajunge sa faca parte din viata de zi cu zi, astfel incat devine normalitate. Tin minte cand eram mica si luam cate o nota proasta la scoala, tata imediat ma supunea unui tir de intrebari: n-ai stiut sau ai uitat? Ceilalti copii cat au luat? A fost prea greu sau nu ti-a picat fisa? Intr-o zi i-am spus ca ma astept la acelasi numar de intrebari si cand iau zece. Dar asta este normalitate, draga mea! Normalitatea nu naste semne de intrebare, ci doar se traieste.

M-am gandit la asta ieri cand am atins-o in treacat. Era cocotata sus, pe un raft, incolacita ca o pisica mare, pufoasa si somnolenta. Aproape ca s-a desfacut sub degetele mele ceea ce m-a incurajat sa o apuc de un colt si sa o trag spre mine, sa o iau efectiv in brate inainte de  a ma ascunde cu ea intr-o cabina de proba si a sta asa, pret de cateva minute, cu ea infasurata in jurul gatului ca o imbratisare. Apoi a urmat vocea interioara, rationala, aceea care de fiecare data vine sa sparga clipa de nebunie, de abandon. Clipa aia  in care, uneori, ti se intampla sa intorci capul pe strada si sa-i zambesti unui strain desi stii foarte bine ca nu ai nevoie de el si ca oricum, nu are rost. Doar ca o esarfa nu e barbat. O esarfa se poate cumpara, nu e un pacat de la care merita sa te abtii cu tot dinadinsul. Mai ales cand e bleumarin si se lasa petrecuta chiar si de trei ori in jurul gatului. Si apoi e atat de moale incat te si vezi stand cu ea pe genunchi, in serile de iarna, cand afara ninge si in casa miroase a ceai fierbinte cu lamaie.

Incerci sa ignori vocea din cap care deja transforma euro in lei si cauta frenetic prin dulapul tau de acasa sa-ti arate ca iata, ai cel putin trei esarfe la fel de moi si de late. Dar nu am niciuna albastra, moale si lata. Niciuna  care sa ma faca sa o strang in brate si sa simt deja mirosul de zapada amestecat cu cel de lene. Niciuna care sa stea incolacita ca o pisica. Aproape ca ma simt vinovata ca as putea sa o asez inapoi, pe raft, mai ales acum, dupa ce am imbratisat-o si sedus-o.

O sa o cumpar. Pentru ea, pentru binele ei. Pentru ca e atat de frumoasa incat daca o las acolo, singura, risca sa devina normalitate. Si pentru ca se lasa petrecuta de trei ori in jurul gatului. Iar mie cifra trei, imi place. Ca si bleumarinul.

In ultima perioada am tot plecat. Nu mult: patru, cinci zile la fiecare doua, trei luni. Nu si de data asta. Chiar si acum, cand scriu, inca nu amajuns acasa (de altfel, nu reusesc sa scriu cu diacritice pe tastatura din fata mea). Sunt  tot pe drumuri, tot departe. Stiam ca va fi mult, stiam ca nu va fi simplu, ca nu-i va fi simplu. Doar ca sunt plecari pe care trebuie sa le fac, unde nu am de ales. De fapt, corect ar fi sa spun ca alegerea era evidenta.
-Ana, trebuie sa plec!
Asa i-am spus si mesajul a ajuns direct la ea, fara ocolisuri, ca o sageata pe care o trimiti fix in corpul adversarului.

La inceput nu a spus nimic. Aveamo vara intreaga de partea noastra ca sa avem timp sa ne obisnuim cu ideea. Amandoua. Ce a fost cel mai greu? O sa radeti, dar nu neaparat plecarea, nu neaparat sa o las dormind, inca mica, in patul cald, dis de dimineata, in timp ce incercam sa ma furisez catre iesire, ci spaima ca am putea, cumva, sa ne despartim certate.

Pubertatea e despre forta, despre contraziceri, despre "vreau sa am dreptate", despre "mi-e frica, dar nu o sa recunosc", despre neincredere si despre complexe, despre mama al carei rol este de a rezista si a incasa lovitura dupa lovitura, despre copilul care este surprins si speriat de propria-i crestere. Mi-a trebuit ceva timp ca sa-mi dau seama ca rolul meu in perioada asta este sa rezist furiilor ei. Nu sa-i demonstrez ca daca vreau, pot si eu sa fiu furioasa, nu sa-i tin prelegeri (oricum nu le aude, iar cand trece furia, se sperie singura de reactiile ei), ci sa-i spun "adolescenta ta nu ma ingrijoreaza, nu ma revolta", asa ca poti conta pe mine, sunt aici.

Doar ca iata, a trebuit sa plec. Nu mult, dar mai mult ca niciodata. Am vrut sa o iau cu mine cateva zile. N-a vrut. Prefer sa ne despartim aici, acasa, decat pe un aeroport din alta parte. Apoi mi-a zis cu o voce care nu era a ei ca sa nu-mi fac griji, ca cele trei saptamani vor trece repede. Ma face sa zambesc de fiecare data cand se da mare, cand se joaca de-a adultul care trebuie sa aiba grija de mine. Esti si tu mica, mama! La telefon au aparut taceri. Nu stiu ce sa-ti povestesc, nu am facut nimic special! La scoala e ok. Am alta profa de romana si alta de istorie. Si am luat un sapte la fizica, la o evaluare. Dar au fost copii care au luat trei, asa ca eu sunt multumita de nota mea! Sunt bine, mama! Asa imi zice si fara sa vreau caut fetita de acum un an care ma pupa prin telefon si astepta la randu-i dovezi de iubire. Aproape ca ma rusinez sa i le mai trimit. Fetita aia a crescut! Asa mi-a spus deunazi si ma gandesc ca undeva, am impins-o de la spate sa creasca mai repede. Sau poate ca ar fi crescut oricum, cine stie?

Acum, dupa toate saptamanile astea departe de ea, am un nod in gat la gandul ca probabil o voi gasi si mai mare. Ca poate o sa raman cu bratele deschise si goale, asteptand-o sa se ascunda intre ele cum facea cand era mica. In rest, i-am cumparat niste haine d-astea, de-ale ei: negre, largi, care sa se asorteze cu bocancii, varsta si geaca de piele.