Pune-ți o dorință! Repede, acum! Nu sta prea mult pe gânduri, căci s-ar putea să fie prea târziu. Nu trebuie să fie o dorință mare, nu trebuie să fie ceva important, nu trebuie să fie ceva enorm ca și cum de ea, de această dorință, ar depinde viața ta sau săptămâna care abia începe. Nu trebuie să fie despre sănătate, despre copii, despre viitor, despre țara în care trăiești sau despre cea în care ai vrea să trăiești.

Pune-ți o dorință, una mică, mică, una care ar putea trece complet neobservată dacă nu ai sta la pândă să o prinzi când trece pe lângă tine. O dorință smulgătoare de un zâmbet, unul timid, unul care să dureze cât poți tu să-l faci să dureze. Doar că uneori, chiar și mici, chiar aproape imponderabile, dorințele sunt prea sus ca să putem ajunge la ele. Si atunci ni se întâmplă tristeți. Nu mari, nu importante, nu de viață sau de moarte. Doar tristeți. Perfect măsurabile ca și cum după trei sau patru pași, ai ști că tristețea va lua sfârșit. Numai că nu poți să faci toți pașii. Ceva te ține pe loc și îți taie răsuflarea. Si atunci ai nevoie de minuni. Nu mari, nu importante: o minune mică. O bucățică de minune care ar risca să treacă neobservată dacă tu nu ai fi țintuit pe loc și deci n-ai avea timp suficient să observi ce se întâmplă în jurul tău. Să vezi minunea. Așa mică cum e ea.

Ieri, eu am văzut-o într-o farfurie plină cu prăjituri. Nu am făcut nimic să o merit. Doar am fost un pic tristă și mi-am dorit să treacă. Iar cineva m-a auzit și mi-a făcut prăjituri. A fost felul ei de a mă ține de mână. Sub prăjituri, o farfurie. Pe care era scris: for the strongest girl. Abia atunci m-a bușit plânsul.

Uneori e nevoie doar de o farfurie cu prăjituri si de scrisul potrivit ca să ai puterea să faci pasul peste tristețile perfect măsurabile.