Ieri, pe stradă. Telefonul scoate un fel de bâzâit, semn că a venit un mesaj pe WhatsApp. Il caut prin geantă, ajung cu greu la el după ce am găsit, pe rând, un pachet de șervețele, portofelul, un evantai, alt pachet de șervețele, o carte și sticla de apă. Il deschid: e Ana. Trei poze, însoțite de un singur rând. Iți plaaaac?
Mă uit cu atenție. Niște perechi de botine negre, frumoase, nu foarte scumpe, dar cu toc. Deduc că s-a dus iar la mall, în prospecție. Mai nou merge singură sau cu vreo prietenă. Are voie să-și ia, fără să mă întrebe, cărți, lucruri pentru școală, accesorii, câte ceva de îmbrăcat și uneori, câte un suc sau o brioșă. Are banii ei de buzunar, din bursa de la școală. Mă uit încă o dată la fotografii înainte să-i răspund. Lasă-mă să ajung în magazin, să le văd și eu. Mi se pare că au tocul cam mare și riscă să-ți deformeze mersul. In ultima vreme am învățat să-mi caut cuvintele cu atenție înainte să-i spun "nu". La început de adolescență, refuzurile sunt greu de digerat și de obicei se lasă cu trântit de uși. Mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc cu sunetul ăsta. Acum face parte din viața noastră.Mi-l asum și gata. Nu mă mai justific, nu mă mai explic. Decid că nu e bine sau că e periculos și cu asta, basta, n-are decât să se supere. O să-i treacă!

La mall, o găsesc plină de entuziasm. Vorbește mult și repezit, ca de fiecare dată când vrea să-și ascundă emoțiile. Inainte de pantofi, mă trage într-un magazin cu tricouri.
- Uite, ăsta negru, ce zici?
Mă uit când la ea, când la bucata de cârpă neagră, cu tăieturi, din mâna ei. Incerc să mă concentrez pe tricou și să nu mă mai emotionez singură, întrebându-mă când o fi crescut.
- E mișto! Dar nu e de școală.
- Dar, mama, să știi că am colegi...
- Ana, îl porți în weekenduri, la concerte, la lecțiile de chitară, treaba ta. Nu la ore.
Negociem. Mi-a trebuit ceva timp ca să înțeleg că nu e o lipsă de respect din partea ei să mă contrazică, să-mi arunce priviri pline de reproș, să ridice tonul. Crește. Atât. Mi-a trebuit ceva timp să pricep că la doisprezece ani, e ok să se supere pe mine, iar eu să decid altfel de cum își dorește ea.
- Bineee, îl port la petreceri.
Dăm să ieșim din magazin. Când, exact lângă vitrină, ochii îmi cad peste un Tshirt negru. Cu Aerosmith. Il scot de pe raft.
- Ce zici?
De undeva, de pe dinăuntru, o bucurie i se revarsă peste toată fața.
- Mamaaaa, e minunat!
Mi-l ia din mână, fuge în cabina de probă, se întoarce triumfătoare.
- O să mi-l iau din banii mei, că tu ai luat deja ceva. Dar mă împrumuți până acasă?
Plătesc și plecăm. Spre pantofi. Nu o să-i iau banii, dar nici nu vreau să îi dau de înțeles că pot să-i fac toate poftele. Așa că nu-i zic nimic. O să-i spun acasă.

Cinci minute mai târziu, mă uit amuzată la ce botine își găsise ea. Cu toc, din piele întoarsă, numai bune să tropăi până la birou cu ele. Mă pregătesc să spun"nu" și din dorința de a îndulci tonul, caut din priviri o alternativă, ceva să-i propun la schimb. Si atunci îi văd: negri, cu șireturi, mai sus de glezne cu o palmă. Bocanci d-ăia de rocker. Mă trezesc zâmbind. Aveam vreo optsprezece ani când mi-am luat prima pereche. Arătau exact ca cei de armată și se asortau perfect cu o geacă de piele pe care mi-o dăduse un prieten, din Franța.La vârsta aia aveam părul lung, haine largi și negre și dorința de a intriga pe toată lumea. Și mi-era rușine de corpul meu, de picioarele prea groase, de fundul prea mare. Așa că mă țineam cât puteam de ascunsă în blugi sau sub o fustă neagră, până-n pământ. Aveam una singură pe care o împărțeam cu mama. O fustă lungă, adusă de cineva, din Germania, dintr-un second hand. Mergea la fix cu bocancii de armată și cu cei optsprezece ani ai mei. Imi aduc aminte de o vară, la mare. Eram la Costinești cu verișoară-mea. Si toată săptămâna, cât am stat acolo, n-am ieșit pe plajă decât de două ori și de ambele dăți în bocanci, fustă și geacă de piele peste sutien. Verișoară-mea, cu vreo trei ani mai mare ca mine și cu zece kile mai puțin, îmi desenase pe față, cu ruj și dermatograf, limba de la Rolling Stones. Rock on, baby! Eram tânără. Acum aș zice că eram aproape mică. Și făceam pe dura ca să-mi ascund picioarele, fundul și mai ales toate spaimele.

- Ia uite, Ana, ce zici de bocancii ăștia?
Ochii îi sclipesc și mâinile se întind spre ei.
- Oau, mama! Ii ador! Nu i-am văzut!
Ii probează, se fâțâie în fața oglinzii și după felul în care se mișcă și-și vorbește în barbă, deduc că-și imaginează deja cum va fi când va ieși cu ei în public.
- Merg și cu geaca de piele, îi spun, după ce arunc o privire discretă spre prețul de pe cutie. 160 de lei. E ok pentru niște încălțări din piele pe care le poate purta și la școală și pe ploaie, mă socotesc eu în minte.
- Le vreau! Te rooog! Te roooog!
Dau din cap și fără să vreau mă trezesc zâmbind fetei din mintea mea, celei care am fost odată. Se pare că ne vom revedea, îi spun în gând și ideea că într-un fel, istoria se repetă, mă umple de duioșie.

Pe drum, către casă, cu cutia de pantofi în brațe, Ana spune:
- Ador bocancii ăștia. Si tricoul. De altfel, află că eu iubesc negrul și hainele largi. Pentru că, știi ceva, mama? De la o vreme, nu-mi mai suport picioarele. Mi se par groase și urâte. Așa că nu mai vreau să port rochii sau fuste scurte.
Mă uit la ea și mi se pare că stau de vorbă cu mine.
- Mă rog, adaugă, țopăind pe lângă mine (încă e suficient de mică încât să se amuze sărind de pe un picior pe altul). Cred că tu nu mă înțelegi, dar deh, așa sunt eu, mai ciudată!