Mi-a atras atenţia încă de când era pe partea cealaltă a străzii şi nu neapărat pentru că avea hainele ponosite şi la fiecare pas, un papuc îi scăpa din picior, ci mai ales pentru că purta în braţe un copil deja mare- să fi avut patru, cinci ani, gros îmbrăcat şi cu căciulă, ca şi cum i-ar fi aşezat pe el toate hainele din dulap.O văd. Mă vede. Se apropie şi întreabă direct, fără niciun fel de introducere, ca şi cum rolul meu la ora aceea pe stradă, ar fi fost să-i răspund ei la întrebări.
- Imi cumpăraţi şi mie un lapte? Costă cinci lei. Nu am bani.
Stă într-o rână, strivită sub greutatea copilului care se uită absent la cer.
- Magazinul e acolo, zice şi-mi arată cu degetul un non stop de vizavi.
Dau din cap că da.
Brusc, gura complet ştirbă i se strâmbă într-un zâmbet ca un rictus.
- Serios? Vă aştept aici?
- Da, spun sec.
O văd cum lasă copilul jos şi rămâne lângă el, urmărindu-mă cu privirea să vadă încotro o iau.
Traversez şi intru în magazin. Mă uit în jur, aleg o cutie cu lapte şi un croissant cu gem. Ies, traversez şi i le pun în braţe. Copilul vede cornul şi întinde mâinile.
- E cu ciocolată? întreabă mama. Că n-are voie.
- Nu, cu gem. Sper să n-aibă urme de cacao prin el.
Femeia s-a aplecat spre copil şi i-a luat cornul din mână cât să se uite pe ambalaj.  În secunda aia, am auzit cum sună foamea. Ca un urlet de animal disperat că tocmai pierde lupta pentru supravieţuire. Nicio legătură cu plânsetul unui copil care vrea şi nu i se dă. Niciuna.
- Stai, mă, copile, că nu ţi-l mănânc eu! E al tău!

Am plecat. In urma mea, nişte paşi târşâiţi. Nu se mai aude niciun plânset, semn că ăla micu avea de-acum gura plină.