- Să ştii, mama, că eu nu ţin morţiş să te tot agiţi să faci lucruri pentru mine: să încerci să plecăm în fel de fel de vacanţe, să luăm trenuri, să avem petreceri sau să vedem filme. Uneori vreau să stau acasă şi atât.

Nu mai ştiu câţi ani avea când mi-a spus-o prima dată. Vreo opt, nouă, nu mai mult. Primul gând care mi-a încolţit în minte: să vezi că ceva nu i-a convenit ultima dată când a fost cu mine şi acum gata, nu mai vrea! De fapt şi mai rău: nu Mă mai vrea! Da, da, cu M mare pentru că aşa avem nevoie să ne simţim noi, mamele,  în faţa copiilor noştri: importante, indispensabile şi mai ales capabile de toată iubirea lor. De aici şi dorinţa să fim cele mai bune,  cele mai minunate, cele mai mame. O goană după iubire care ne obligă de multe ori să ne chircim pe dinăuntru de durerea vinovăţiei. Cea mai cruntă vină- aceea că propriii noştri copii nu ne sunt suficienţi pentru a ne face fericite. Că vrem să ni se întâmple lucruri care nu au nicio legătură cu familia, ci doar cu propria noastră persoană. Dar cum să-i spui copilului că nu ai chef să te joci cu el şi că preferi să stai cu vecina, la poveşti, fără să te simţi vinovată? Ştiţi cum? Ei bine, încercând să-l cucereşti inventând distracţii, excursii, călătorii, petreceri, fiind cât poţi tu de cool că poate astfel cel mic nu va observa când îi spui nu. Pentru că, aţi înţeles bine, noi suntem generaţia de părinţi care nu ştie să spună nu. Nu ne-a învăţat nimeni. Pe vremea noastră, părinţii erau singuri factori de decizie, nu stătea nimeni să ne ceară părerea sau să ne încurajeze să avem o opinie. De aici şi dorinţa noastră să ne facem cât mai repede mari ca să avem şi noi drepturi. Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar copiii din zilele noastre nu-şi mai doresc să crească. Oricum, graţie nouă, se poartă ca nişte adulţi înainte de vreme.

Crescuţi în familii unde noi, cei mici, eram de multe ori lipsiţi de independenţă sau de drept la opinie, am ajuns, la maturitate, nişte adulţi care ştim doar că vrem să fim diferiţi de părinţii noştri. Dar nu ştim şi cum. Şi atunci ajungem să ne întrebăm copiii, să le cerem părerea, să-i investim cu o responsabilitate uriaşă, de care nu au nevoie, doar pentru că ne e frică să nu care cumva să greşim. Pentru că dacă greşim, ne e teamă că ceilalţi se vor supăra şi poate ne vor iubi mai puţin.

Relaţia cu copilul devine astfel atât de solicitantă încât ajungem, practic, să nu ne mai putem relaxa cu totul în preajma lui. Din dorinţa de a-i demonstra iubirea noastră- atunci când cineva ne iubeşte, nu e nevoie să demonstreze nimic, o simţim pur şi simplu- şi de frica de a nu-l dezamăgi, facem mult mai mult decât trebuie. Şi obosim. E normal! Şi ajungem să cedăm nervos. E de înţeles! Mai ales noi, mamele, punem o presiune atât de mare pe noi încât ne enervăm,  ţipăm, trântim uşi, după care ne simţim vinovate, ne închidem în baie şi plângem de frustrarea că nu suntem aşa de bune pe cât am vrea. Vă sună cunoscut scenariul? Mai mult, după ce am ţipat la ăla micu de l-am speriat şi pe el şi l-am lăsat în lacrimi, ne repezim pe facebook şi povestim ce prostie am făcut, aşteptând să primim încurajări de la toţi prietenii. Ne încălzim cu mulţi de "stai, dragă, liniştită, nu eşti singura", sperând că vina nu va mai durea la fel de tare. Exact ca în copilărie când luam câte un patru la Mate şi parcă nu mai era aşa de dramatică situaţia, dacă mai erau şi alţii cu note la fel de proaste. Pentru că notele acelea noi le duceam acasă, ca pe o ofrandă în schimbul căreia primeam admiraţie şi, credeam noi, iubire. Aşa că atunci când cel mic mai vine cu câte o notă mică, un Comper ratat sau o Olimpiadă picată, gândiţi-vă când vă necăjiţi şi-i reproşaţi, dacă nu cumva vă identificaţi cu el.

Experienţa arată (ce vă scriu vouă se bazează pe propria mea experienţă, nu povestesc din cărţi) că imediat ce vina îşi face culcuş în mintea noastră, încercăm să scăpăm de ea, compensând: ba cu o jucărie nouă, ba cu bilete la film, ba cu o prăjitură sau un weekend la munte, bref cu orice ar putea să-l facă pe cel mic să ne ierte. Apoi, bineînţeles că scriem şi pe facebook ca să se strângă lumea şi să spună măi, dar ce mamă grozavă eşti tu şi ce noroc pe copilul tău! Ziceţi că nu e aşa! Şi eu am făcut-o şi o mai fac din când în când. Pentru că aşa suntem noi, părinţii de azi- atât de obişnuiţi cu autoritatea încât nu reuşim să ne-o asumăm fără să simţim vină.

Din păcate, un părinte care îşi face din copil un scop în viaţă nu va creşte un om fericit. Şi asta pentru că acel copil se va simţi responsabil sută la sută de fericirea părintelui. Şi nimeni nu-şi doreşte asta. E copleşitor. Ar fi ideal să reuşim noi, părinţii, să le oferim copiilor noştri bucurie. Dar nu se poate. Ce putem să facem, însă, este să le servim de exemplu, de model. Cum? Făcându-ne fericiţi pe noi înşine. Pentru că abia în felul acesta şi doar în felul acesta îi dăm, practic, copilului, dreptul de a se lupta, mai târziu, pentru propria lui fericire, fără să se simtă vinovat, fără să simtă că ne dezamăgeşte sau ne greşeşte. Fără să i se pară că nu e la fel de bun ca părinţii lui. Un părinte fericit creşte mult mai uşor un copil liber. Aşa simt eu.