Eu sunt cu franceza. Mă știți doar. De fapt, ce zic eu că sunt cu franceza? E mai mult decât sunt, la mine aproape totul e franceză. Insă ieri, când am ales să văd Fata din curcubeu, habar n-aveam la ce mă duc. Nici nu știu de ce am ales spectacolul ăsta și nu altul. Cred că vorbea cineva pe facebook despre el și mi-am zis ia să merg și eu, mai ales că dura doar o oră. Și dacă lăsam copilul singur acasă, nu ar fi fost o problemă!
Așa că am fost. Și știți ceva? Nu o să vă povestesc despre ce e vorba. Sau poate doar puțin, cât să vă fac să fiți data viitoare în sală. E cu o fată care pierde tot. Doar că, pentru a pierde tot, trebuie să ai ce pierde. Și ea a avut. Ca mulți dintre aceia care au ajuns la un moment dat la capătul puterilor. Ce faci când pierzi tot? Vrei să dispari. Dar până atunci supraviețuiești cum poți. Și între timp, visezi.

Viața nu e ceva măreț, ci e alcătuită din bucățele mărunte, un fel de dumicați cu care te hrănești în permanență, așteptând de multe ori să începi să simți că trăiești cu adevărat.Cam atât despre fata asta și curcubeul ei. In rest, e o poveste cu cântec. In franceză. V-am zis că eu sunt cu franceza. Doar că nu am știut asta când am luat biletele. Am descoperit atunci, pe loc și am luat-o ca pe o întâmplare fericită. Un dumicat mai mare.

E o piesă frumoasă. Scrisă minunat de Lia Bugnar și jucată- de fapt, nu- trăită de-a dreptul de Marcela Motoc. Să aveți șervețele la voi. O să plângeți. Și la sfârșit, o să vă simțiți ca-n Vrăjitorul din oz- somewhere over the rainbow! Atât despre curcubee!

sursa foto aici