Mă tot gândesc ce să vă spun. Serios, am şi eu momente d-astea în care mai că aş sta şi aş tăcea. Ca-n bancul ăla cu ardelenii: ce faci, bade, stai şi cugeţi? Apăi, numai stau! Până la urmă, am şi eu dreptul la o pană de inspiraţie. Doar că iată, se întâmplă să mă mai întâlnesc cu unul, cu altul şi să mă trezesc că mi se spune hai, măi, fată, pune mâna şi mai scrie, că tot aştept şi degeaba! Nici mie nu-mi place să aştept, aşa că înţeleg perfect. Bine, să nu vă imaginaţi acum că e un public furios şi frustrat sub geamurile mele care scandează blogu', blogu'! Doar vreo doi, trei oameni care m-au întrebat chiar zilele trecute auzi, da' tu când ne mai povesteşti ceva?

Azi dimineaţă, chiar m-am gândit să scriu. M-am trezit devreme şi până să plec spre radio, pe cuvânt că am vrut să las ceva. Iniţial, am zis să vă dau reţeta de la cheesecake-ul cu căpşuni  de l-am făcut pentru Ana şi pentru prietena ei. Am primit comandă, că altfel nu m-aş fi apucat. Dar na, a venit şi a început să se miorlăie pe lângă mine  hai, mama, te rooog, nu pentru mine, ci pentru colega mea! E prăjitura ei preferată şi şansa ta să devii cea mai cool mamă din clasă! Cum să ratezi şansa asta, ziceţi şi voi! Aşa că l-am făcut.

Sau aş fi putut să vă povestesc despre un ditamai filmul franţuzesc- două ore şi patruzeci de minute- de l-am văzut ieri, la Elvira Popescu. Imi cam amorţise fundul pe scaun şi mi se făcuse foame. La Bande des quatre. Aşa s-a numit. A lui Jacques Rivette. Lung, dar interesant. Dar lung. Sau să vă zic cum de vreo două săptămâni şi mai bine mă chinui să trec de primele douăzeci de pagini din O viaţă măruntă şi nu reuşesc. Şi-mi pare rău, dar e ceva în scriitura Hanyei Yanagihara care mă face să-mi fugă mintea printre rânduri. Sau aş putea să vă spun că am fost la Le Semeur al Marinei Francen şi că am vorbit cu ea la telefon. Serios. Am sunat-o la Paris. Dar mă rog, asta face parte din fişa postului, aşa că,  şi dacă vă spun, e doar un amănunt nesemnificativ pentru viaţa voastră, blogul meu sau ziua asta de duminică.

Sau aş putea pur şi simplu, să vă spun că nu prea am chef de vorbă zilele astea. Nici timp nu prea am. Lumea e în vacanţă, ba la mare, ba la munte. Cică sunt vreo 50000 de Români în staţiuni în zilele astea. În plus e cald şi am o mierlă care cântă ascunsă în iedera de pe casa de vizavi, la câteva palme distanţă de balconul cu panseluţe. Am plantat şi eu anul ăsta. Două jardiniere. Dar ce poţi să scrii despre două jardiniere? Mai nimic. Mai degrabă aş putea să povestesc despre pereche de jeanşi ruptăciţi pe care mi-am luat-o în weekend. De când Ana a crescut, am început să nu mă mai simt vinovată când dau banii pe haine, că mă gândesc că, la o adică, le poate purta şi ea. Deja mi-a luat la purtat cămăşile şi rochia neagră, cu mâneci bufante şi cu talie înaltă. Şi-a pus-o la ea în dulap. Dar lasă că şi eu am împrumutat de la ea colierul negru pentru o recepţie la care am fost zilele trecute.

Asta e tot. Deocamdată. Dacă vreţi reţeta de cheesecake sau dacă ştiţi cum să fac să citesc mai departe O viaţă măruntă, mă găsiţi aici. Stau la geam şi ascult mierlele.