- Dacă îți place vreun tablou din casă, zi-mi și ți-l dau!
Mama. Așa mi-a spus când am decis să mă mut într-o garsonieră cu tavan înalt și balcon cu petunii mirositoare. Infloreau de nebune iarna de parfumau toată camera. Dar eu am dat din cap că nu și am luat doar harta Parisului. Aia mică, din camera bunicii, că de aia mare care acoperă tot peretele din camera mea nici n-aș fi avut loc.

Pe vremea lui Ceaușescu și dacă aveai ceva bani nu aveai ce să cumperi cu ei. Odată, a venit mama acasă, plângând. Tocmai luase leafa și fusese la cumpărături la alimentara de lângă podul Hașdeu.
- Am stat cu banii în mână și n-am avut ce să iau. Nu era nimic de mâncare!
Așa că ai mei au început să cumpere cărți și tablouri. Nu de la Fondul plastic. Ci de prin atelierele pictorilor. Cu unii dintre ei se știau din tinerețe. Fuseseră în aceeași gașcă, cum s-ar zice. Apoi, am avut o vecină în bloc. Ada Damian. Locuia la etajul doi, într-un apartament cu mobilă stil și cu un câine. Un cocker. Pe la șaizeci de ani, s-a decis să plece la soră-sa, în Canada. Cu tot cu câine. Așa că i-a întrebat pe ai mei dacă nu vor niște tablouri. Le-au luat. Dimpreună cu două candelabre, o canapea, un fotoliu, un scrin și o măsuță. Le-avem și acum.

La un moment dat, se împrietenise tata cu un pictor. M-a luat și pe mine în vizită, la ăla, în atelier. Mi-a plăcut acolo. Erau culori peste tot și m-a servit cu o savarină. Apoi, tata și cu omul ăla s-au apropiat amândoi de o schiță pusă pe peretele de lângă ușă.
 - E Baba, a spus tata și eu mi-am luat farfuria cu prăjitură și m-am dat mai aproape să văd și eu desenul.
- Tata, dar unde e capul babei ăsteia? l-am întrebat eu, încercând să nu care cumva să dau firimituri pe jos.

La mama acasă, în spatele canapelei, e o bibliotecă uriașă. Mare așa, cât tot peretele. Mai mare chiar și decât harta Parisului. Acolo, în stânga, pe două rafturi, sunt doar albume de pictură aduse de ai mei de prin lume. Uneori mă uitam și eu prin ele, dar n-am luat niciunul când am plecat de acasă.
Mai zicea mama câteodată: păcat că nu ai și tu pasiunea asta pentru tablouri. Eu tăceam și dădeam din umeri. Ce să-i răspund?! Na, fiecare cu ale lui.

Azi însă, cum urcam cu fiică mea pe bulevard, venind dinspre Cișmigiu, vedem un afiș la o expoziție de pictură. Intrăm și începem să căscăm gura în jur. La un moment dat, o schiță mică ne atrage atenția. Pare așa, pierdută printre acuarele și uleiuri. Intrăm în vorbă cu autoarea. E din Piatra Neamț și n-am auzit în viața mea de ea. Are vorba molcomă și o bucurie clară în ochi că ne vede acolo. Intreb într-o doară, arătând cu degetul către perete:
- Cât e schița aia?
Se uită după degetul meu și zâmbește:
- Aia? Păi aia e doar o joacă, o încercare. Știu și eu: 50 de lei.
E un desen cu un copac locuit pe dinăuntru de o coloană a infinitului. Cică expoziția a imaginat-o ca pe un omagiu adus lui Brancuși. Nu contează. Mie-mi place schița. E pe fundal negru, dar infinitul ăla din interiorul copacului pare viu.
- O cumpăr.
Nici măcar nu e semnată. O rog să mi-o semneze. Scrie undeva: Elena Morozan.
Imi iau schița și o bag în rucsac. Incape la fix. Și mă gândesc că diseară o să o sun pe mama să-i spun că uite, până la urmă, îmi plac tablourile. Doar că am avut nevoie de timp. Asta e problema cu copiii! Să aștepți. Să-i aștepți să facă lucrurile în ritmul lor. Si să înțelegi că scopul e să facă, nu să-i vezi tu făcând.

Diseară, când o să o sun pe mama, o să mă gândesc că mi-ar fi plăcut să-i pot spune și lui tata.