Duminică aproape de prânz. Merg undeva la câţiva metri în spatele lor şi încerc să nu grăbesc pasul, să nu-i depăşesc, ca şi cum de acolo, de unde sunt eu, ar trebui să am grijă de ei. Sunt bătrâni. Până şi cuvântul în vîrstă pare  un pic forţat în cazul lor, aproape insuficient. Costumul lui maro, cu pantaloni prea largi pentru trupul împuţinat, lasă în adierea vântului iz de naftalină. Se sprijină într-un baston şi cu mâna liberă o ţine pe ea. De fapt, dacă te uiţi mai atent, vezi că mai degrabă el se agaţă de ea cum probabil a făcut o viaţă-ntreagă.

Cred că a fost un bărbat bine la viaţa lui. Oricum, încă se ţine drept, deşi merge cu paşi târşâiţi ca şi cum i-ar fi frică să nu se desprindă cu totul de la pământ. Ea vorbeşte rârâit şi asta îi dă un aer de fetiţă, deşi tremurul uşor al capului şi părul complet alb adunat într-un coc minuscul mă fac să cred că are spre nouăzeci de ani. Vorbesc destul de tare şi după felul în care ea dă din mâna rămasă liberă, pare că se ceartă. Oare ce-or mai avea de împărţit la vârsta lor?
- Ba nu, dragă, îţi spun sigur că aşa era, zice ea răstit şi vocea îi devine uşor piţigăiată. Ai uitat tu versurile: ne-am întâlnit la Capri într-o vară, aşa era, nu-ţi mai aduci aminte?

El rămâne pe gânduri, cu privirea de un albastru albicios lipită de gardul Cişmigiului şi pare că scormoneşte după ceva, prin amintiri. Apoi, desprinzându-se din strânsoarea mâinii ei cu grija cu care laşi deoparte mânuţa unui copil, începe să bată măsura, cântând în surdină, doar pentru ea: ne-am întâlnit la Capri, într-o seară/când stelele tremurând ne priveau. Se opresc acolo, pe Schitu Măgureanu şi se uită unul la altul. El o ia de braţ şi continuă să-i cânte la ureche, iar ea se preface supărată şi-i spune molcom,  terrrmină, Georrge. Şi pentru o clipă, albastrul spălăcit al ochilor lui lase să se vadă imaginea unei fetiţe. O fetiţă care se lipeşte toată de el. Duminică la prînz.