Sunt trei. Toți trei foarte tineri, ba chiar ăla cu ochelari are față de student cuminte. Poate și d-aia a rămas lângă celălalt, gras și asudat, ca să nu riște să nu-l ia oamenii în serios. Sau și mai rău, să-l ignore. In timp ce ăștia doi se duc către fundul troleibuzului, cel de-al treilea- cel mai frumușel dintre ei, cu o barbă de trei zile, blugi rupți și pielea tuciurie, rămâne la două scaune distanță de mine, exact în coasta unei fete tinere, cu păr lung și privire pierdută.
- Legitimația de călătorie, vă rog! zice puștiul (nu cred să aibă mai mult de douăzeci de ani, hai, douăzeci și doi) și așteaptă cuminte, cu mâna-ntinsă, ca și cum ar vrea să o mângâie pe cap.
Fata scoate buletinul, i-l întinde aproape brutal, ca și cum și-ar fi adunat tot curajul să facă asta și spune cu o voce pierdută:
- L-am uitat acasă. Asta e, dați-mi amendă!
Au cam aceeași vârstă și fără să vreau, mă gândesc că schimbul ăsta de replici dintre ei ar fi numai bun pentru a începe o poveste de iubire. Fata a întors deja capul spre geam și-și stăpânește cu greu lacrimile. Controlorul o vede și se apleacă spre ea, spunându-i ceva legat probabil de amendă. Cum că ieși mai bine dacă o plătești pe loc, decât dacă vine prin poștă.
- Dar n-am niciun ban la mine, zice fata și, ca un copil cuminte, îi arată portofelul. E gol.

Controlorul ridică privirea și și-o trece peste capetele noastre, ale celorlalți. Al meu care stau la două scaune distanță și mă holbez curioasă de urmare, al doamnei de lângă mine care stă încă de la stația trecută cu abonamentul în mână, al burtosului în șlapi care, indiferent la căcaturile astea cotidiene, a închis ochii și chiar și peste capul tipului care, cu o bere în mână și cu capul sprijinit de geam, așteaptă plictisit să se facă verde la semafor.

Fata nu plânge. Zâmbește doar timid, și stă așa, oarecum smerită, cu portofelul gol, la vedere. Controlorul îi întinde buletinul.
- Vă rog să nu vă mai uitați abonamentul acasă. Coborâți la prima și cumpărați-vă o cartelă.
Fata închide portofelul și brusc privirea i se limpezește.
Grasul și  ochelaristul au venit și ei mai aproape și toți trei s-au strâns la mijlocul troleului. Simt că mă mănâncă limba. Mă duc la ăsta, frumușelul, și-l întreb direct:
- De ce? De ce doar pe fata aia și nu și pe ăsta în șlapi care doarme pe scaun sau pe ălălalt cu berea lui cu tot?
Frumușelul se dă mai spre mine.
- Da' nu i-am făcut nimic fetei. Ați văzut că am lăsat-o-n pace.
- Da, am văzut. Dar de ce pe ceilalți nu-i controlați?
Ridică din umeri, se uită la colegii care au lăsat privirea în jos ca niște copii prinși cu minciuna.
- Doamnă, ăla de doarme are certificat de handicap. Il știu, fiindcă se plimbă toată ziua cu troleul. Iar la bețivi, eu nu mă duc! Vă înțeleg și pe dumneavoastră, dar înțelegeți-mă și dumneavoastră pe mine: am și eu un loc de muncă, vreau să stau liniștit, n-am nevoie de probleme. Asta e. Ce să-i facem?

M-am întors la locul meu. In banca mea. Burtosul a deschis ochii, s-a uitat la mine și a rânjit. O fi nebun, mi-am zis, deși eu cred că era mai degrabă mulțumit. Bețivul și-a terminat berea și a băgat sticla într-o plasă. Iar eu am tăcut și am coborât la prima. Asta e. Ce să-i facem?

                                                                  sursa foto aici