- Bună, sunt Ioana, am pedepsit copilul şi nu, nu mă simt vinovată!

Mi-au trebuit jdemii de ore în care să vorbesc despre mine, să caut să înţeleg de unde şi de ce- de ce luam personal reacţiile ei, de ce când mă enervam ajungeam să văd roşu în faţa ochilor, de ce nu reuşeam să mă opresc la timp, înainte să spun lucruri pe care nici eu nu le credeam şi mai ales de ce mă simţeam atât de mizerabil după aceea, pustiită parcă pe dinăuntru de convingerea că sunt o mamă rea şi incapabilă.

Acum însă... Să vă povestesc: ieri am descoperit că fiică mea stătea cu telefonul peste noapte, la capul patului, să fie la prindere când nu ştiu ce prietenă de-a ei care trece printr-o perioadă proastă, ar fi avut nevoie de ajutor. Adică poate să te sune la orice oră din zi şi din noapte? o întreb. Dă din cap că da, precizând că până acum nu a fost cazul. Păi, bine, măi, nu ne-a fost vorba că telefonul stă în sufragerie când dormim? Văd că eu vorbesc, eu aud. Tace şi se răsteşte la mine: păi ce să fac dacă are nevoie de ajutor! Încep să respir adânc, ignorând tonul care tinde, de altfel, să mă scoată din sărite. Nu e despre tine, nu e despre tine, îmi spun în cap ca pe o mantră. Mă aşez fix în faţa ei şi cobor vreo două octave, cât să o fac să lase şi ea vocea mai jos:
- Cine e prietena asta?
Dă să plece la ea în cameră, se învârte pe călcâie şi-mi aruncă peste umăr un nu-ţi spun! Că tu, la cum te ştiu, o să vrei să le povesteşti părinţilor ei!
Nu zic nimic. Ba chiar reuşesc să-mi dau câteva minute de gândire ca să decid ce ar trebui să fac.
- Ascultă, e frumos că vrei să-ţi ajuţi prietenii, dar să ştii că uneori ajutorul constă tocmai în a le spune părinţilor. Pentru că, şi dacă pe moment se supără şi reacţionează, sunt acolo ca să ajute şi să rezolve. Poate o convingi pe prietena ta să le vorbească.
Dă plictisită ochii peste cap, dar ştiu că aude foarte bine tot ceea ce-i zic.
- Cât despre telefon, ăsta rămâne la mine. O să-l ai mîine să te pot suna, dar fără whatsapp.

După câteva secunde de tăcere în care părea că nu aude bine sau nu înţelege ce spun, a izbucnit. A plâns, a bătut cu pumnii în nişte perne, a trântit şi a bufnit. Apoi...apoi gata. S-a culcat, s-a trezit, ne-am spus bună dimineaţa, i-am făcut ceai şi sandvici, am discutat despre şcoală un pic, i-am spus că pentru prânz are supă cu tăieţei şi pilaf. Că mai e chiar şi un bol cu cremă de vanilie şi câteva piersici şi gata, am plecat la birou.

Şi telefonul? I l-am dat pentru la şcoală, ca să poate suna dacă e ceva. Fără whatsapp însă. Dar povestea asta nu este despre telefon versus non telefon, despre aplicaţii sau gadgeturi, ci despre gura aia de aer la care nu credeam că voi ajunge vreodată. Aia de care aveam nevoie pentru a mă domoli la fiecare ceartă cu copila şi pe care, ca un făcut, nu o luam la timp. Ieri, după ce ea s-a culcat supărată, am rămas cu ochii la mine, în oglindă şi în sfârşit, am văzut acolo un adult capabil să-şi gestioneze trăirile şi nu un copil speriat până la a se identifica cu propriul lui copil.

Aşa că, după cum vă spuneam: mă cheamă Ioana, am pedepsit copilul şi ştiţi ceva? Bine am făcut.