Când am plecat din casă, m-am dus direct la gară, să văd ce se aude cu trenul meu. Nu se ştia nimic de greva ăstora din Franţa la momentul la care îmi luasem bilet şi uite că acum riscam să rămân blocată. Mergeam deja de vreo oră, ba deschizând umbrela, ba închizînd-o, într-un fel de coregrafie care devenise obositoare. Când ploua, turna cu găleata, aproape cu furie, ca şi cum cineva din cer arunca lăturile la canal. Apoi, două străzi mai târziu, ieşea soarele şi parcă nici picioarele nu mai dureau aşa de tare. Nu de la mers. De la pantofi. Roz pal, de pânză, daţi cu spray ca să devină impermeabili. M-au ros la călcâi. Mă sună mama:
- Imi iei şi mie o pudră?
- Îţi iau. D-aia de-a ta?
- D-aia.
La Galeriile Lafayette nu mai aveau. Incercaţi alături, la Sephora. Nici aici. Ne pare rău, pe ultima tocmai am vândut-o de dimineaţă! Mai văd un magazin, la capătul străzii principale, aia cu tramvaiul. Intru şi fac ochii roată. Din spate de undeva, se aude un ţăcănit de tocuri extrem de sexi. Încep să-i înţeleg pe bărbaţi. Femeia are vreo cincizeci de ani, un coc fix în vârful capului, sânii mari şi tocuri cui. Imi zâmbeşte larg, cu toată faţa, ca şi cum s-ar bucura cu adevărat că mă vede. Nu ne cunoaştem, dar chiar cred că se bucură. Din păcate, nici aici nu găsesc pudra. Imi arată cu mâna spre dreapta. Încercaţi şi acolo, de obicei ei au marca asta. Îi zâmbesc şi dau să plec. Nu vreţi să vă parfumez? Rămân pe loc cu spatele la ea şi cu mâna gata să împingă uşa către stradă. Afară, ploaia tocmai s-a oprit şi o geană de lumină rozalie îşi face de cap pe vârfurile clădirilor. Se aude tramvaiul. Şi-mi dau seama că cineva tocmai îmi propune o bucăţică minusculă de bine. Un fel de mostră de bien être. Mă întorc spre ea cu un zâmbet tâmp şi rămân aşa la cheremul ei, să se joace cu mine ca cu o păpuşă. Un fel de frison plăcut mi se urcă de-a lungul şirei spinării când o văd întinzând mâna către sticluţele înşirate în faţa noastră. Ezită câteva secunde. Are degetele lungi şi unghiile roz pal. Fără inele. Se uită la mine, încercând parcă să potrivească văzul cu mirosul, aşa cum facem cu culorile. In sfârşit alege o sticluţă şi involuntar îmi ţin respiraţia preţ de două fâsuri. Voilà, îmi spune, zâmbind în continuare şi se îndepărtează, ţăcănind din tocuri. Respir. Miros frumos.

Mai târziu, cu pudra în geantă şi biletul de tren schimbat, am ajuns pe o stradă. Am intrat pur şi simplu din întâmplare, căutând un loc unde să pot să-mi mănânc- de fapt, ce zic eu mănânc, să-mi savurez, cornul cu migdale. Din loc în loc, câte o bancă. Lângă ea, nişte ghivece cu răsaduri: castraveţi, roşii, busuioc. Chiar şi flori. Iar la un moment dat, un raft. Un raft plin cu cărţi, în mijlocul străzii. Un fel de bibliotecă minusculă, de trotuar. Cărţile le aduc oamenii de prin vecini. La schimb, iau altele şi tot aşa. Uneori mă gândesc că rămân şi ei afară, pe bancă, să citească. Când nu plouă şi nu sunt ude. Băncile. Strada are ceva din holul unei case. Te simţi pe interior. Sau poate că mirosul de migdale cu cel de parfum şi de busuioc mă face să mă simt ca un miez de ceva, nici eu nu ştiu de ce. Sunt vreo zece cărţi cu totul, din care doar două îmi sună cunoscut. Un Marc Levy şi o Ana Gavalda. Ar mai rămâne vreo opt necitite. Poate altă dată. Când nu o să am un tren de prins. Acum, deschid umbrela şi-i scriu maică-mii: ţi-am luat! Ne vedem mâine!

Peste noapte, visez că am tocuri şi stau picior peste picior pe o stradă plină cu cărţi şi tramvaie. Iar şinele miros a migdale şi-a parfum. Respir.