Se făcea că într-o zi, două fetiţe de 13 ani au decis să dea o raită prin parcul de lângă casă. Parc mărişor care, la ora aceea, (undeva, spre 11h30) era plin de copii. Şi cum stăteau ele de vorbă pe o bancă, numai ce văd un domn, la vreo treizeci de ani, care se aşează fix în faţa lor şi nu le scapă din priviri. Şi cum 13 e the new 16, fetele noastre au decis că mai bine schimbă banca şi aleea că poate aşa scapă şi de necunoscut. Greşit. Trei alei mai încolo, omul nostru reapare şi tot cu ochii pe ele, încercând să se apropie. Fetele decid să meargă la locul de joacă acolo unde ştiu că e plin de adulţi. Bărbatul le urmăreşte fără însă a încerca să intre în vorbă cu ele.  Doar e acolo, prezent, cu ochii pe ele şi nu dă semne să plece. Atunci una dintre ele, a mea, pune mâna pe telefon şi-l sună pe taică-su care ajunge în câteva minute în parc, dimpreună cu poliţia. Individul este luat şi dus la interogatoriu. Fetele se întorc în siguranţă, acasă. 

Acum, o să vă întrebaţi, probabil, de ce nu au plecat din prima, din parc. Pentru că, chiar dacă arată mai mature, mintea e tot de 13 ani şi discernământul aşişderea. Concluzia- nu vă amăgiţi că dacă ştiu la ce folosesc prezervativele, poartă 39 la picior şi se descurcă mai bine ca voi pe calculator, sunt capabili să ia decizii de oameni mari. Tot copii sunt. Probabil că aceia dintre voi care au copii încă mici îşi spun că ai lor nu vor avea ce căuta singuri, în parc, mai devreme de majorat. O să mai vorbim peste câţiva ani. Fără să compar cu generaţia mea, mi se pare normal ca independenţa lor să facă parte din procesul de creştere. Oricum nu putem să-i păzim de toţi şi de toate. Aşadar, o idee ar fi să-i învăţăm ce să facă în situaţii de pericol. Iar felul în care fetele din poveste- a mea şi prietena  ei- au acţionat, mi s-a părut demn de laudă. Au observat un comportament suspect, au rămas în locuri aglomerate, au sunat un adult şi au văzut că poliţia îşi face treaba. Apoi, au cerut o îmbrăţişare fiindcă erau destul de speriate. Poate o să vreţi să aflaţi şi de ce nu m-au sunat pe mine, deşi eram acasă şi deci, foarte aproape de parc. Pentru că, după spusele fetelor, voi, mamele, vă stresaţi prea tare şi de spaimă, ajungeţi să ţipaţi sau să ne certaţi! Good point!

Cât despre individ, nu ştiu urmarea. Ştiu doar că astfel de potenţiale pericole sunt peste tot în lume şi în viaţa Anei mele e doar începutul. Dar după ce am văzut cum a acţionat, am încredere în ea că se va descurca. Altfel, aş vrea să-i mulţumesc universului că taică-su a răspuns şi a venit în parc, pentru că exista şi un plan B, din ce mi-au spus copilele: în caz de tentativă a individului de a se apropia de ele, să-l pocnească cu genţile în cap. Până la urmă, 13 rămâne 13.