Vine la mine-n cameră, răstoarnă pe pat o pungă plină cu Mărţişoare şi strigă fericită:
- Ia uite, mama, ce-am găsiiit! Un set nou-nouţ de mine de stilou, d-alea bunele!
Mă mulţumesc să ridic din umeri şi să continui să caut printre bufniţe, iepuraşi, floricele şi fluturaşi, să văd ce se mai poate recupera din anii trecuţi.
In fund, pe pat, cu minele ridicate în dreptul ochilor, ca un fel de ochean, infanta nu conteneşte a se mira:
- Oaaau! Iţi dai seama de când zac în punguţa asta! Un an de zile! Şi au costat şi mult.
Pun deoparte două bufniţe şi o pun să-şi aleagă una pentru mâine.
- Tu auzi ce zic eu aici? întreabă ea, uşor exasperată.
Arunc Mărţişoarele rămase în pungă şi o întreb uşor amuzată:
- Şi ce vrei acum, să mă enervez?
Lasă minele lângă ea, se apropie de mine şi mă ia în braţe cum iei un copil care plânge. Cu grijă.
- Iţi dai seama, măi, mamă? Nici certurile nu mai sunt ce-au fost!

Cred că aveam paisprezece ani, hai, poate cincisprezece, când într-o seară, m-am jucat de-a moartea. Un joc ca oricare alt joc, doar că de data aia nu aveam nici cărţi, nici echipe, nici vreo minge pe care s-o aruncăm de la unul la altul. Eram undeva, la munte, într-o pensiune vai mama ei, cu paturi d-alea de fier, cu saltele de un alb murdar peste care întinsesem nişte cearceafuri găurite. Eram mai mulţi, vreo şapte-opt, cu totul şi era deja întuneric când unul dintre noi a spus hai, să vedem, dacă ar fi să murim, să zicem, într-o săptămână, de ce v-ar părea cel mai rău?

Stăteam întinsă pe un pat, complet îmbrăcată, ba chiar şi cu geaca pe mine pentru că era aproape iarnă şi nu aveam căldură în cameră pensiunea e în Buşteni, e destul de curat, aproape de gară şi costă puţin- ne-a zis proful care a avut ideea taberei şi mă gândeam ce să fac în alea şapte zile câte mi-ar mai fi rămas de trăit. La vârsta aia cred că nu sfârşitul mă speria cel mai tare, ci singurătatea. Să mor virgină, de exemplu. Asta da, spaimă. Sau, şi mai groaznic, să mor singură, fără cineva care să plângă după mine. Şi nu mă gândeam la ai mei sau la profa de franceza. Ci la un băiat sau poate chiar mai mulţi pe care moartea mea să-i lovească aşa, din plin, până la a-i arunca în depresie. Sau să fi murit aşa, ca prostu', fără să fi auzit nimeni de mine, fără să fi făcut nimic important, nimic care să lase urme. Să mor necunoscută şi lipsită de faimă. Să mor ca tot restul lumii. Tot pe lista de regrete era să mor grasă şi fără să fi avut vreodată un câine.

Nu mai ştiu ce au zis ceilalţi, ci doar că la un moment dat, s-a spart o ţeavă, la caloriferul din baie, şi apa a ţâşnit peste tot şi a trebuit să lăsam moartea şi joaca deoparte şi să luăm aşternuturile de pe paturi să ştergem bălţile din jur. Şi el era chiar lângă mine, pe holul ăla ce ducea spre ieşire şi se chinuia să dezlipească mocheta jilavă, care băltea la fiecare pas. Şi dintr-o dată mi s-a făcut frică şi m-am simţit şi mai singură, şi mai lipsită de importanţă, şi mai virgină, ba chiar şi mai grasă şi mai fără câine decât până atunci. Şi l-am sărutat. Acolo, pe holul ăla din faţa băii. Şi cumva, am simţit că înving moartea doar pentru că am reuşit să-mi fac curaj să fac ce am avut chef, când am avut chef.

Incă nu am câine. In rest, lucrez la faimă. Şi din când în când, mă joc doar ca să-mi dau ocazia să-mi pun singură întrebări şi să schimb ce vreau să schimb.

Cum stătea aşa, pe marginea patului, cu genunchii la piept şi cu bărbia sprijinită pe ei, se gândi că uite, trecuseră aproape zece luni- ba nu, se făcea aproape anu' de când nu mai făcuseră dragoste. Dintr-o dată refuzul ei devenea complet lipsit de sens, ca şi cum ar fi avut un moment de rătăcire şi ar fi uitat că bărbatul ăsta din cameră era al ei şi că uite, tocmai ieşise de sub duş şi, cu un prosop înfăşurat în jurul coapselor, intrase în dormitorul lor unde ea stătea şi se uita la televizor.  Şi atunci, ea, habar nu are de ce, în loc să-i zâmbească complice cu zâmbetul ăla care îl scotea din minţi- doamne, abia aştept să ţi-o trag, îi zicea el la începuturi când o vedea, zâmbindu-i dintre aşternuturi, ei bine, ea şi-a coborât privirile pe corpul lui şi a mormăit nemulţumită:
- Hai, mă, Dane, dă-o naibii de treabă, n-ai găsit şi tu alt prosop decât ăsta de baie al copilului!

El a rămas atunci descumpănit, aproape că şi-a lăsat buza de jos să cadă ca şi cum mai avea puţin şi ar fi început să plângă şi a întrebat-o printre dinţi:
- Şi de unde dracu să fi ştiut că e a lui Matei? apoi a ieşit din cameră, trântind uşa.
Acum, Elenei îi pare rău. Nu a vrut să-l supere, dar pur şi simplu şi-a adus aminte că a trebuit să bată singură drumul până la Ikea, astă vară, înainte să plece în Grecia, ca să cumpere prosop pentru cel mic şi o umbrelă pentru ei. Dan n-a venit cu ea că cică avea şedinţă la birou şi vezi, doamne, nu putea să se învoiască o oră ca să nu fie ea nevoită să ia 335 de la Iancului şi să meargă până la mama-dracului.
- Da de ce n-ai luat un Uber sau un taxi?
Cum să-i explice că nu despre drum e vorba, că până la urmă în timpul săptămânii nici măcar nu e aşa de aglomerat şi a că a găsit din prima un loc liber, la geam, lângă o doamnă elegantă, cu pălărie de soare şi manichiură impecabilă? Ci e vorba despre ei. Despre faptul că a crezut, de fapt nu, a sperat, că dacă îi spune de Ikea, atunci poate că el o să vorbească la birou, cu şefu', şi o să se învoiască jumătate de zi şi aşa, după ce vor merge împreună la cumpărături, poate se vor opri la o bere sau o limonadă undeva, pe lângă casă şi cu puţin noroc, le va mai rămâne vreo oră până să trebuiască să-l ia pe Matei de la şcoală, o oră întreagă în care să fie doar ei doi.

Îi era dor să-l simtă că o doreşte, ca în seara aia, din studenție, când s-a trezit cu el la uşă. Afară ploua torenţial şi el era ud din cap până-n picioare şi stătea sprijinit de perete, chiar lângă sonerie, cu apa curgându-i pe faţă. Iar ea s-a topit toată când el i-a luat capul între palme şi a sărutat-o prelung,  lipind-o de uşa vecinilor de a ieşit tanti Mioara să vadă ce se aude. Încă îi pufnea pe amândoi rîsul când îşi aduceau aminte de privirea încruntată a vecinei- nu ţi-e ruşine,fă, destrăbălato, of, că dacă ar mai fi trăit bietul taică-tu, cu cureaua te-ar fi bătut!

Acum, cum stă aşa cu capul pe genunchi şi cu genunchii la piept, strâns lipiţi ca şi cum nimic, nici măcar un pic de aer nu ar mai avea voie să intre între ei şi să-i despartă, se tot întreabă dacă l-o mai fi iubind. Ar zice că da, dar uite, când a intrat adineauri în cameră pornit să facă dragoste cu ea- de altfel, i se putea vedea erecţia în spatele peştişorului galben de pe prosop- ceva pe dinăuntrul ei s-a răsculat şi a simţit cum simpla idee că ar putea să-i simtă mâinile atingându-i coapsele sau sfârcurile îi făcea carnea să se crispeze pe ea. Ca şi cum cu fiecare şedinţă de la care el nu a putut lipsi, cu fiecare drum la Ikea pe care a lăsat-o să-l facă de una singură, cu fiecare vacanţă în Grecia în care aştepta să adoarmă copilul ca apoi să-şi desfacă o bere şi să se uite pe net, timp în care ea stătea ca proasta în furou, pe balcon, cu ochii lipiţi de noaptea de afară, dragostea ei se împuţina, se evapora, până când iată, aproape că dispăruse cu totul.

Nu era prima dată când se întreba dacă îl mai iubeşte. S-a întâmplat şi după naşterea lui Matei. S-a întâmplat la câteva zile după ce venise acasă, de la maternitate. Tocmai îi dăduse copilului să sugă şi rămăsese cu el pe burtă, gol, doar în pampers, lipit de ea- cum citise pe un grup de mame de pe facebook că se face ca să mai domoleşti din colici. Copilul îşi ţinea buzele încă ţuguiate şi din când în când mişca din ele ca şi cum ar fi supt în somn. Îi era şi frică să respire să nu care cumva să-l trezească şi atunci se lăsase într-o rână, cu cotul sprijinit de braţul canapelei cu flori, din camera lor, şi cu degetul îi ştergea din când în când transpiraţia de pe fruntea încă boțită de lichidul din care îl scosese de curând. Era perfect. Mic- două kile patru sute-mami, hai că te coasem acum și ai scăpat- dar avea tot ce-i trebuie, ca o surpriză de ou kinder de care te bucuri, chiar dacă îți scapă printre degete.
Atunci, își aduce ea aminte,  a intrat și Dan în cameră şi s-a apropiat de ei şi a mângâiat copilul încet pe cap şi cel mic a suspinat în somn, iar ea şi-a dat seama că nu-l voia acolo, cu ei doi, că şi-ar fi dorit să plece, să o lase singură  să nu care cumva să strice iubirea care se năştea cu o brutalitate sfâșietoare  ce o lăsa aproape fără suflare. Sau poate că și-ar fi dorit să o mângâie și pe ea pe cap, sau doar pe ea. Nu mai știe. Așa cum nu știe nici până-n ziua de azi ce o fi citit Dan în ochii ei de a întors privirea rănit şi a rămas cu ea suspendată pe geam, la vara de afară, ca şi cum de acolo, din curtea blocului, ar fi putut veni ceva care să-l scape de senzația aia dureroasă de gol care parfuma aerul din jurul lui. Mă duc să o sun pe maică-mea, i-a spus el atunci și ea s-a mulțumit să ridice din umeri, fără niciun cuvânt, cu privirea lipită de ceva din fața ei la care el nu avea acces.

Copilul s-a mişcat încet în somn şi Elena aproape că s-a făcut una cu el şi pentru prima dată s-a simţit atât de puternică încât își imagină că dacă în secunda aia, de undeva, din curtea blocului, ar urca până la ei, la unu, vreun hoț sau vreun nenorocit de borfaș, ar fi fost în stare să ia cuțitul ăla mare, de la bucătărie, și să-i taie beregata.  "La ce te gândești?", o întrebă Dan și vocea lui, ușor spartă, o aduse de la bucătărie înapoi în cameră. "La nimic", îi răspunse ea și închise ochii, nu atât de oboseală, cât să nu mai fie nevoită să-l vadă acolo trist și descumpănit, făcând-o să se simtă vinovată că pentru prima dată nu mai avea loc de el și nici nevoie. "Du-te şi tu până la Mega şi ia nişte apă", i-a zis ea şi aproape că l-a dat pe uşă afară, ca şi cum Dan ar fi riscat, prin simpla lui respirație, prin cele două, trei vorbe aruncate, să o strivească. Și el s-a dus cuminte, așa cum i s-a spus, simțindu-se nu atât dat afară, cât fericit că uite, îi poate fi de ajutor.

(...) Uneori mi se pare că tot ceea ce caut e trecutul. Al meu. Ca și cum  fericirea  vine doar atunci când îmi dau de trăit ceva ce am mai trăit deja, ceva pe care-l cunosc și-l pot alege. Mă iau după mirosuri, după gusturi, după vreo voce sau vreo imagine- un balon uitat în parc, caimacul dintr-o cană cu lapte, o pălărie cu boruri largi-, în fine, mă iau după orice mă poate duce în urmă, cât mai aproape de amintire și, odată ajunsă acolo, iau amintirea, o țin strâns și îmi folosesc imaginația ca pe un cuțit cu care-i crestez învelișul, tăindu-l, spărgându-l, făcându-mi loc înăuntru, ca-ntr-o găoace. Mă strecor în propriile mele amintiri ca atunci când copil fiind, mă băgam iarna, sub plapumă, trăgând-o cât mai sus, sub bărbie, ba uneori și mai sus, peste gură, peste față, respirând acolo, sub ea, la adăpost, cu gura întredeschisă, bucurându-mă să fiu doar eu cu mine, cuprinzându-mă toată cu privirea de parcă aș fi fost altcineva sau a altcuiva. Rămâneam cu capul sub plapumă, ca sub apă, uitându-mă la bluza de pijama, cu nasturi, acoperindu-mi burta caldă cu buricul înfundat, apoi, mai jos, la picioarele cu genunchii plini de vânătăi, până ajungeam la capăt, la degetele înghețate și în expirații scurte, aruncam în jur aer cald și moale ca o îmbrățișare, care să mă țină aproape de mine însămi.

Nu mai știu câți ani aveam când am început să-mi folosesc simțurile ca să-mi dau de trăit ce mai trăisem, să intru în amintiri ca în niște camere pe care le deschideam brusc, bucurându-mă să prind mirosuri sau sunete- mâncarea de gutui a bunică-mii, parfumul doamnei Silvia, croitoreasa, sunetul tocurilor pe asfalt, mirosul de benzină sau de spumă de ras, Bob- doar ca să mă ducă acolo unde totul se întâmplase deja și deci, niciun rău nu ar mai fi putut să spargă armonia. In trecut. In amintirile cele perfecte, alese cu grijă în momentele de luciditate și de spaimă, când singurul mod de a nu mă gândi la moarte era să fug acolo unde încă nu începuse să existe cu adevărat: în copilărie.

Nu sunt noi, dar sunt laolaltă.

Am avut ocazia, în zilele din urmă, să particip la un fel de leapşa cu lucruri pe care oamenii le ştiu mai puţin spre deloc despre mine. Mă rog, marea majoritate a oamenilor, pentru că dacă o întrebaţi pe mama, ea ştie tot ( și iată și un prim lucru pe care, probabil, îl ignorați: n-am secrete față de mama). Aşadar am decis să fac lista publică, mă rog, nu chiar toată, că nu se face să vorbeşti atât despre propria persoană, chiar şi pe propriul blog.

Sunteţi gata? Să începem:

1. Şi bunicii mei paterni, şi părinţii mei au avut acelaşi nume de familie înainte de căsătorie
2. Mi-am rupt mâna la nici trei ani şi am rămas cu o frică teribilă de doctor
3. Când eram mică, mi-am dorit să mă fac trapezistă după ce am văzut filmul "Fram, ursul polar"
4. Nu-mi plac peştele, vinul alb și bezelele, ador însă prăjiturile cu cafea
5. Am carnet de conducere de peste zece ani, dar nu conduc
6. Nu ştiu să merg pe bicicletă
7. Nu suport criticile şi tonul de superioritate. Mă blochez şi nu mai reuşesc să gândesc
8. Am avut două perioade de depresie în viaţă de care nu am ştiut. Mă simţeam doar foarte rău pe dinăuntru.
9. Sunt divorţată
10. Dacă Ana ar fi fost băiat, mi-aş fi dorit să-l cheme Tudor. Insă am sperat să fie fată.
11. Nu mi-am minţit niciodată mama şi de altfel, este persoana pe care o admir cel mai tare. Poate chiar prea tare.
12. Fac terapie de trei ani de zile (având în vedere punctul 11, se impune, nu?! Just kidding)
13. Nu suport să-i văd pe bărbați oftând. Mi se pare un fel de moartea pasiunii
14. Când eram la şcoală, speram să mă mărit cu Michael Jackson
15. Sunt foarte bine organizată şi rar (ca să nu zic niciodată) mi se întâmplă să uit lucruri sau să las pe ultima sută de metri
16. O dată la două luni plec în Franța
17. Vorbesc de una singură, cu voce tare
18. Ador să organizez vacanţe, să caut cazări şi bilete de avion- cred că aş face treabă bună într-o agenţie de turism
19. Plâng la filme şi nu suport să văd scene de tortură de niciun fel.
20. Știu cu certitudine că sunt un om politicos şi bine educat,
21. Mi-e frică de ridicol și am o problemă cu perfecțiunea- decât să fac un lucru nu foarte bine, prefer să nu-l fac deloc (a se vedea punctul 5)
22. Visez să scriu literatură, să public şi să ajung celebră. Şi cred că până la sfârşitul vieţii se va şi întâmpla.
23. Nu am voie să beau lapte
24. Am învăţat franceză cu o franţuzoaică
25. Nu-mi place să iau decizii şi, în general, încep prin a zice nu oricărei idei noi, ca apoi să revin asupra ei şi eventual să o accept. Cred că e vorba de o rezistenţă la schimbare
26. Sunt superstiţioasă
27. Mă exprim foarte uşor şi, din cauza asta, par foarte sigură pe mine.
28. In liceu, am jucat într-o piesă de teatru, în franceză
29. Am două prietene, foarte bune, cu care mă ştiu de treizeci de ani
30. Am fumat douăzeci și doi de ani şi m-am lăsat de trei.
31. Am o singură verişoară pe care o cheamă tot Ioana
32. Nu mi-am cunoscut niciodată bunicul patern
33. Am făcut o emisiune de limba franceză la TVR şi am lucrat trei ani la Evenimentul zilei, la Bulina albastră
34. Am talus valgus şi deformez toate încălţările
35. Visez în culori şi, cu mici excepţii, îmi aduc aminte foarte bine visele


Gata. Suficient am vorbit despre mine. Dacă vreţi şi vă distrează, vă dau leapşa mai departe. Puteți încerca cu iubitul/iubita, soțul/soția. că tot e Valentine's Day. Doar să nu aflați mai mult decât vă doriți.

- quelqu'un a décidé (le plus probablement quelqu'un de la Mairie du 2ème arrondissement de la capitale) de faire des travaux dans le quartier avec perceuses et marteaux pneumatiques pendant la petite semaine de vacances scolaires. Bien sûr, les travaux ont démarré à 7h45 a.m, en l'absence de toute urgence: pas de fuite, pas d'inondation, juste un câble à enterrer et un manque total de vision stratégique dans un pays où l'on n'a pas l'habitude de développer une telle vision
- l'on prend rendez-vous auprès d'une clinique médicale privée pour la prise de sang annuelle et, une fois sur place, l'on constate que la Caisse d'assurance maladie n'est pas la bonne, puisqu'elle ne collabore pas avec l'établissement en question. Mais pourquoi vous n'avez pas précisé au bout du fil, qu'il me faudrait un billet d'une clinique précise? On a oublié!
- l'on est censé payer une écographie même si on ne peut pas l'avoir sur papier pour la simple raison que la clinique n'a plus de papier. Désolés, mais notre collègue en charge de la gestion administration vient d'entrer en congé de maternité et pour l'instant, personne ne la remplace!
- le Ministère de la santé publique se vante avoir supplémenté le stock de doses de vaccin anti-grippe de 30.000 doses tandis que les pharmacies en déplorent l'absence
- si on veut changer de titulaire de contrat auprès d'une société de télévision par câble, il faut que l'ancien proprio se présente en chair et en os, le simple acte de propriété n'étant pas suffisant. Et si l'ancien propriétaire est décédé ou émigré? Alors là, vous avez un problème! 
- tout le monde accuse tout le monde et tout le temps
- en tant que journaliste à la Radio publique, on se voit obligé de payer de sa poche des cartes de visite professsionnelles parce que l'institution n'a plus de budget
- en tant que journaliste à la Radio publique, on se voit contraint à acheter du papier toilette et de l'huile Pronto, car le personnel d'entretien est une espèce en voie de disparition
- si l'on passe vers minuit, au centre ville (plus précisément Place Kogalniceanu) on pourra croiser des prostitués qui font leur boulot sous le regard bienveillant de la police qui passe dans le coin
- la société de livraison qu'on a payée pour nous livrer un frigo, à 10h00 a.m, appelle vers 17h00 pour annoncer reporter la livraison au lendemain. Bien sûr, pour attendre sept heures, il faut prendre un jour de congé
- au moment où on veut prendre en photo un arbre déraciné, écroulé sur une voiture, un policier venu de nulle part nous conseille de lâcher l'affaire car "on ne sait jamais"
- les hommes -enfin, beaucoup d'entre eux- crachent dans la rue
- le chauffeur de taxi peut faire la gueule si on lui demande d'éteindre la clope ou même vous menacer de vous foutre dehors de sa voiture
-  l'on considère tout à fait normal de se voir dire "non", "ce n'est pas possible" ou encore "cela n'entre pas dans mes responsabilités"
- les institutions publiques font semblant de présenter à leurs salariés les normes de sécurité au travail et les salariés font semblant d'en être au courant.
- l'on continue à importer de la viande de boeuf de Pologne, même après une enquête qui a mis en évidence que la viande provenait des bovins potentiellement malades. Aucun mot là-dessus en Roumanie. La France en parle.
- si quelque chose ne marche plus, tombe en panne ou tourne en échec...et ben, c'est tout! On se désole un tout petit peu et on passe
- si l'on est licencié abusivement, en pleine période de congé, on doit se résigner et accepter de perdre le procès  surtout si de l'autre côté de la barricade se trouve la Municipalité de la ville
- l'euro vaudra bientôt 5 lei
- le projet de budget national est une farse portant la signature d'un individu condamné à 8 ans de prison ferme pour corruption. Huit ans! Et le pire c'est que personne n'est descendu dans la rue pour protester.
- le ministre roumain de la Justice menace d'informer  ses homologues européens sur les soi-disant abus dont se fait coupable, dit-il, Laura Codruta Kovesi, comme si ces ministres là n'étaient que des débiles qui ont proposé Kovesi à la tête du Parquet européen tout simplement sur un coup de tête. Je ne pense pas que l'Europe a vraiment besoin que notre ministre l'informe de quoi que ce soit!
- je ne vois pas l'intérêt de vous raconter l'histoire d'un pseudo- chirurgien italien, ex voiturier, sans études de médecine, qui a opéré une année durant, dans plusieurs cliniques privées de Roumanie, tant qu'à la tête de la Roumanie il y a tout un gouvernement de pseudo professionnels, incapables de diriger et sans compétences aucunes
- tout ce que je viens d'énumérer a eu lieu ces derniers jours

Pour le reste, la Roumanie est une destination idéale de vacances: super paysages, accueil chaleureux et bouffe délicieuse! En plus, on est nombreux à parler français! En revanche, pour la chirurgie esthéthique, mieux vaut vous rendre ailleurs!

Cum stau cu ochii lipiți de geamul ăla înalt, de la mine, din bucătărie, cu crengile copacilor indecent de despuiate care se înalță în fața mea, cu ochii la gunoierii ăia doi care împing un tomberon spre Mihai Bravu (de ce ar ar face cineva asta sâmbătă dimineața, la opt și ceva?!) cu ceașca aia cu buline care se colorează când e fierbinte în palmele ce se strâng pe ea de parcă s-ar încălzi sau ar ocroti-o, cum stau așa, deci, mă gândesc că, de fapt, eu nu sunt aici.

Că de fapt, am în față un geam poate nu la fel de înalt, dar care dă spre altceva- o stradă mică ce trece nonșalant printre blocuri de patru, cinci etaje, cu balcoane acoperite de copertine crem, din pânză tare, ferind ghivecele cu flori de soarele de iulie. Imi place vara. Imi place când e cald, atât de cald încât până și timpul  se dilată și parcă, cumva, te trezești că ai mai multă viață de trăit, pur și simplu, de parcă din iunie până-n septembrie, ți se pune în brațe un coș plin cu ore. Mă gândesc așadar că e vară și că pe strada aia mică, mărginită de blocuri nici prea joase, nici prea înalte, merge un domn cu un cățel și poate chiar și-un tată cu un copil, pe bicicletă. Copilul se oprește o secundă să se uite la câine, înainte să se pună pe pedalat cu disperarea aia a copiilor care simt nevoia ca totul să se întâmple repede, cât mai repede.

De undeva, nu pot să-mi dau seama de unde (hai să zicem de la etajul unu, dar nu am nicio garanție că așa și e) se aude o muzică de pian. Ceva clasic. Un Brahms. Ba nu, o să zicem un Chopin. Și eu nu fac nimic special, decât că stau așa, cu fruntea aproape lipită de geamul ăla dinspre stradă, și mă uit la lume exact cum făcea altădată bunică-mea. Iși trăgea un scaun aproape de fereastră, se așeza acolo, cu un oftat, de parcă scoatea aerul de peste tot și rămânea cu capul sprijinit în palme și cu ochii la bulevard, încercând de acolo, de unde stătea, să participe, în felul ei, la viață.

Așa și eu acum. Mai iau o gură de cafea, mai ascult un Do sau un Mi care ridică cumva aerul mai sus decât e și mă uit la cățelul ce se învârte acum în jurul unui copac, căutându-și o poziție de pipi. Domnul e ușor adus de spate, are un început de chelie și o revistă în mână. Acum mă gândesc că deja cafeaua e pe terminate și că ar fi momentul să mă duc la baie, să fac un duș (poate să mă spăl și pe cap) și apoi, știu și eu, aș putea să iau metroul și să mă duc în centru, să cobor până pe malul râului și de acolo să o iau în sus, pe chei, până mi se face foame și pot face o pauză într-un restaurant d-ăla, fără pretenții, dar cu prețuri corecte. Da, așa mi-aș zice probabil și aș mai zăbovi acolo, la geam, cu ochii la stradă și la domnul cu cățel, în timp ce din spatele blocurilor, s-ar vedea ca desenat pe cer, vârful de la Turnul Eiffel.

Voi la ce vă gândiți când sunteți triști?

- în care, cineva (probabil primăria de sector, în cazul de față Sector 2) decide să facă lucrări în cartier, cu picamere și alte unelte zgomotoase, fix, dar fix în săptămâna de vacanță școlară, când copiii ar fi putut să doarmă mai mult dimineața. Nu, nu s-a stricat nimic la bloc, nu, nu se repară nimic esențial, dar problema este că nimeni, dar nimeni, nu are o viziune de ansamblu pentru simplu motiv că nu avem obișnuința să avem o astfel de viziune.
- în care ești sunat de o clinică medicală să mergi să-ți faci analizele cu trimitere de la medic și unde, când ajungi la recepție, afli că biletul nu e bun, pentru că ei nu lucrează cu Casa de asigurări de pe foicica ta. Sigur că doamna de la ghișeu nu are nicio vină fiindcă, cea care te-a sunat a uitat să menționeze un mic amănunt care te-a făcut pe tine să te scoli cu noaptea-n cap, să nu-ți bei cafeaua, să alergi după un tramvai și să întârzii la muncă. Ne pare rău, dar ce vreți să facem acum?
- în care plătești o consultație la ecografie și, din păcate, pleci fără ea pentru că nu mai există hârtie în ecograf și fata care se ocupa de achiziții a intrat în concediu de maternitate și nu știm cine îi va ține locul.
- în care Ministerul sănătății afirmă că a cumpărat 30.000 de doze suplimentare de vaccin, dar în farmacii el nu există
- în care, dacă vrei să preiei un contract de cablu de la RCS/RDS, nu e suficient actul de proprietate, ci trebuie musai, să vii și cu fostul proprietar în persoană. Dacă a murit sau a emigrat, lucrurile se complică, așa mi s-a explicat!
- în care toată lumea înjură pe toată lumea, peste tot și tot timpul
- în care Radioul public te lasă pe tine, jurnalist, să-ți plătești singur un set de cărți de vizită fiindcă el nu are buget, iar tu ai musai nevoie să nu te faci de râs la o reuniune la care ajungi în interes de serviciu
- în care, tot în Radioul public, angajații cumpără pe rând, hârtie igienică și Pronto pentru că femeile de serviciu au devenit o specie de cale de dispariție
- în care dacă treci, noaptea, prin centrul capitalei, la rond, la Piața Kogălniceanu, ai ocazia să vezi cum fetele fac trotuarul, în timp ce mașina de poliție trece prin zonă
- în care firma care trebuie să-ți aducă frigiderul nou pe care tocmai l-ai cumpărat, te sună după șapte ore (șapte!!!!) să-ți spună că vine a doua zi
- în care atunci când te oprești lângă un copac prăbușit să-i faci poză, un polițist de prin preajmă îți spune pe un ton părintesc "nu cred că e bine ce faceți, dar treaba dumneavoastră". N-am înțeles de ce și nici el nu a vrut să spună.
- în care mulți bărbați (femei nu am văzut) scuipă pe stradă ca și cum ar fi un gest cât se poate de normal
- în care șoferul de taxi poate să se rățoiască la tine, client, și să te amenințe că te dă jos, pentru că ai îndrăznit să-l rogi să stingă țigara
- în care ni se pare normal să ni se spună "nu", "nu se poate" și "nu e treaba mea"
- în care Protecția Muncii din instituțiile publice e considerată, de cele mai multe ori, doar o formalitate pe care o semnăm ca să spunem că am semnat, deși ea nu se face
- în care continuăm să cumpărăm carne de vită produsă în Polonia, deși o anchetă a arătat că există o problemă cu abatoarele poloneze unde au fost sacrificate vite bolnave. Principalii importatori erau Franța și România. Franța a retras de pe piață carnea cu pricina. Noi suntem calmi, din ce observ.
- în care când ceva nu merge, se strică sau se suspendă, lumea se necăjește un pic și...gata
- în care dacă ești dat afară din funcție, abuziv, pe perioada concediului, pierzi procesul doar pentru că nu se face să câștigi un recurs împotriva celor de la Primăria București
- în care euro va depăși, probabil, pragul de 5 lei.
- în care proiectul de buget este o glumă proastă, făcută de un individ condamnat la opt ani de închisoare. Opt!!! Ințelegeți?! Nu, nu cred că înțelegeți pentru că altfel ar fi trebuit să fim cu toții în stradă.
- în care ministrul Justiției iese la rampă și amenință cum o să le povestească el omologilor din UE despre abuzurile pe care le- a făcut Laura Codruța Kovesi, de parcă ăia sunt niște debili care au propus-o  pe doamna Koveși la funcția de procuror european doar așa, că nu le-a venit altă idee în cap
- în care nu are rost să vorbesc de italianul fără studii de medicină care a operat în România, pentru că atunci ar trebui să vorbesc și de un întreg guvern care conduce o țară deși, e lucru știut, nu are nicio competență, dar niciuna!
 - în care tot ceea ce am scris mai sus s-a întâmplat doar în ultimele zile.
- în care o să traduc tot ceea ce am scris mai sus, în franceză, că poate sunt și alții curioși cum mai e pe la noi

- afară tocmai a început să picure şi e al naibii de frig faţă de ziua de ieri şi deci, ideea de a renunţa la haina de iarnă a fost una extrem de proastă?

- un escroc italian s-a dat drept chirurg plastician şi a operat un an de zile prin Bucureşti, inclusiv la Monza? L-au dat şi la gazetă.

- se poate face quiche cu praz şi lapte de ovăz în loc de smântână?

- pe site-ul La femme, rochiile reduse au exact acelaşi preţ cu cele din magazin?

- Tiberiu Uşeriu a abandonat cursa de prin nămeţi după ce i-au degerat degetele?

- clafoutis-ul cu cireşe iese foarte bun cu lapte de migdale şi făină de porumb?

- azi e promoţie de St. Valentin pe Air France?

- Dacian Cioloş deschide lista de candidaturi depusă de USR-PLUS pentru Parlamentul european?

- mi-am luat palton de la Mango?

- mă doare în gât de vreo săptămână?

- Laura Codruţa Koveşi e prima pe listă pentru funcţia de procuror şef la Parchetul european?

- tocmai am terminat de citit Zuleiha deschide ochii şi mi-a plăcut mult, mult?

- am pe listă Au revoir là-haut, cartea, căci filmul l-am văzut şi vi-l recomand? A propos, vedeţi că romanul e tradus şi-n română.

- am avut televizorul stricat vreo două săptămâni şi nu i-am simţit lipsa?

- s-a deschis în Bucureşti, Miau cafe, prima cafenea cu pisici?

- nu am timp să mai scriu aici şi d-aia vă povestesc tâmpenii?

- dar chiar şi-aşa, tot îmi sunteţi dragi, ştiţi, da?


Ca să v-o dovedesc, vă las şi reţeta de clafoutis, cu tot cu poză doveditoare.

Ingrediente Clafoutis cu cireşe fără gluten:

- 400 grame de cireşe fără sâmburi (eu am luat congelate, de la Carrefour)
- 4 ouă
- 20 cl de lapte de soia sau migdale
- 60 grame de maizena (făină de porumb) şi eu am adăugat şi vreo 40 de grame de făină de ovăz
- 50 de grame de zahăr brut de trestie
- un praf de sare
- 2 cl de kirsch facultatif

Se amestecă ouăle bine, bine, cu zahărul cu mixerul sau în robot, apoi se toarnă laptele rece, în fir subţire, continuând să amestecaţi, se pune sarea şi la sfârşit, făina de porumb şi cea de ovăz. Amestecaţi până obţineţi un aluat omogen şi curgător. Eu am adăugat şi un praf de copt, dar nu e obligatoriu.
Intr-un vas (eu am folosit unul de Jena) se toarnă cireşele aşa, congelate, şi deasupra aluatul. Se pune vreo 50 de minute în cuptorul preîncălzit, la vreo 220 de grade. Iar la sfârşit, cu puţin noroc, o să aveţi o chestie care arată aşa:


                   (tocmai am realizat că farfuria pe care tronează clafoutis-ul nu-mi aparţine)

- împrumut farfurii şi nu le mai dau înapoi?