(...) Uneori mi se pare că tot ceea ce caut e trecutul. Al meu. Ca și cum  fericirea  vine doar atunci când îmi dau de trăit ceva ce am mai trăit deja, ceva pe care-l cunosc și-l pot alege. Mă iau după mirosuri, după gusturi, după vreo voce sau vreo imagine- un balon uitat în parc, caimacul dintr-o cană cu lapte, o pălărie cu boruri largi-, în fine, mă iau după orice mă poate duce în urmă, cât mai aproape de amintire și, odată ajunsă acolo, iau amintirea, o țin strâns și îmi folosesc imaginația ca pe un cuțit cu care-i crestez învelișul, tăindu-l, spărgându-l, făcându-mi loc înăuntru, ca-ntr-o găoace. Mă strecor în propriile mele amintiri ca atunci când copil fiind, mă băgam iarna, sub plapumă, trăgând-o cât mai sus, sub bărbie, ba uneori și mai sus, peste gură, peste față, respirând acolo, sub ea, la adăpost, cu gura întredeschisă, bucurându-mă să fiu doar eu cu mine, cuprinzându-mă toată cu privirea de parcă aș fi fost altcineva sau a altcuiva. Rămâneam cu capul sub plapumă, ca sub apă, uitându-mă la bluza de pijama, cu nasturi, acoperindu-mi burta caldă cu buricul înfundat, apoi, mai jos, la picioarele cu genunchii plini de vânătăi, până ajungeam la capăt, la degetele înghețate și în expirații scurte, aruncam în jur aer cald și moale ca o îmbrățișare, care să mă țină aproape de mine însămi.

Nu mai știu câți ani aveam când am început să-mi folosesc simțurile ca să-mi dau de trăit ce mai trăisem, să intru în amintiri ca în niște camere pe care le deschideam brusc, bucurându-mă să prind mirosuri sau sunete- mâncarea de gutui a bunică-mii, parfumul doamnei Silvia, croitoreasa, sunetul tocurilor pe asfalt, mirosul de benzină sau de spumă de ras, Bob- doar ca să mă ducă acolo unde totul se întâmplase deja și deci, niciun rău nu ar mai fi putut să spargă armonia. In trecut. In amintirile cele perfecte, alese cu grijă în momentele de luciditate și de spaimă, când singurul mod de a nu mă gândi la moarte era să fug acolo unde încă nu începuse să existe cu adevărat: în copilărie.