Cum stau cu ochii lipiți de geamul ăla înalt, de la mine, din bucătărie, cu crengile copacilor indecent de despuiate care se înalță în fața mea, cu ochii la gunoierii ăia doi care împing un tomberon spre Mihai Bravu (de ce ar ar face cineva asta sâmbătă dimineața, la opt și ceva?!) cu ceașca aia cu buline care se colorează când e fierbinte în palmele ce se strâng pe ea de parcă s-ar încălzi sau ar ocroti-o, cum stau așa, deci, mă gândesc că, de fapt, eu nu sunt aici.

Că de fapt, am în față un geam poate nu la fel de înalt, dar care dă spre altceva- o stradă mică ce trece nonșalant printre blocuri de patru, cinci etaje, cu balcoane acoperite de copertine crem, din pânză tare, ferind ghivecele cu flori de soarele de iulie. Imi place vara. Imi place când e cald, atât de cald încât până și timpul  se dilată și parcă, cumva, te trezești că ai mai multă viață de trăit, pur și simplu, de parcă din iunie până-n septembrie, ți se pune în brațe un coș plin cu ore. Mă gândesc așadar că e vară și că pe strada aia mică, mărginită de blocuri nici prea joase, nici prea înalte, merge un domn cu un cățel și poate chiar și-un tată cu un copil, pe bicicletă. Copilul se oprește o secundă să se uite la câine, înainte să se pună pe pedalat cu disperarea aia a copiilor care simt nevoia ca totul să se întâmple repede, cât mai repede.

De undeva, nu pot să-mi dau seama de unde (hai să zicem de la etajul unu, dar nu am nicio garanție că așa și e) se aude o muzică de pian. Ceva clasic. Un Brahms. Ba nu, o să zicem un Chopin. Și eu nu fac nimic special, decât că stau așa, cu fruntea aproape lipită de geamul ăla dinspre stradă, și mă uit la lume exact cum făcea altădată bunică-mea. Iși trăgea un scaun aproape de fereastră, se așeza acolo, cu un oftat, de parcă scoatea aerul de peste tot și rămânea cu capul sprijinit în palme și cu ochii la bulevard, încercând de acolo, de unde stătea, să participe, în felul ei, la viață.

Așa și eu acum. Mai iau o gură de cafea, mai ascult un Do sau un Mi care ridică cumva aerul mai sus decât e și mă uit la cățelul ce se învârte acum în jurul unui copac, căutându-și o poziție de pipi. Domnul e ușor adus de spate, are un început de chelie și o revistă în mână. Acum mă gândesc că deja cafeaua e pe terminate și că ar fi momentul să mă duc la baie, să fac un duș (poate să mă spăl și pe cap) și apoi, știu și eu, aș putea să iau metroul și să mă duc în centru, să cobor până pe malul râului și de acolo să o iau în sus, pe chei, până mi se face foame și pot face o pauză într-un restaurant d-ăla, fără pretenții, dar cu prețuri corecte. Da, așa mi-aș zice probabil și aș mai zăbovi acolo, la geam, cu ochii la stradă și la domnul cu cățel, în timp ce din spatele blocurilor, s-ar vedea ca desenat pe cer, vârful de la Turnul Eiffel.

Voi la ce vă gândiți când sunteți triști?