Cred că aveam paisprezece ani, hai, poate cincisprezece, când într-o seară, m-am jucat de-a moartea. Un joc ca oricare alt joc, doar că de data aia nu aveam nici cărţi, nici echipe, nici vreo minge pe care s-o aruncăm de la unul la altul. Eram undeva, la munte, într-o pensiune vai mama ei, cu paturi d-alea de fier, cu saltele de un alb murdar peste care întinsesem nişte cearceafuri găurite. Eram mai mulţi, vreo şapte-opt, cu totul şi era deja întuneric când unul dintre noi a spus hai, să vedem, dacă ar fi să murim, să zicem, într-o săptămână, de ce v-ar părea cel mai rău?

Stăteam întinsă pe un pat, complet îmbrăcată, ba chiar şi cu geaca pe mine pentru că era aproape iarnă şi nu aveam căldură în cameră pensiunea e în Buşteni, e destul de curat, aproape de gară şi costă puţin- ne-a zis proful care a avut ideea taberei şi mă gândeam ce să fac în alea şapte zile câte mi-ar mai fi rămas de trăit. La vârsta aia cred că nu sfârşitul mă speria cel mai tare, ci singurătatea. Să mor virgină, de exemplu. Asta da, spaimă. Sau, şi mai groaznic, să mor singură, fără cineva care să plângă după mine. Şi nu mă gândeam la ai mei sau la profa de franceza. Ci la un băiat sau poate chiar mai mulţi pe care moartea mea să-i lovească aşa, din plin, până la a-i arunca în depresie. Sau să fi murit aşa, ca prostu', fără să fi auzit nimeni de mine, fără să fi făcut nimic important, nimic care să lase urme. Să mor necunoscută şi lipsită de faimă. Să mor ca tot restul lumii. Tot pe lista de regrete era să mor grasă şi fără să fi avut vreodată un câine.

Nu mai ştiu ce au zis ceilalţi, ci doar că la un moment dat, s-a spart o ţeavă, la caloriferul din baie, şi apa a ţâşnit peste tot şi a trebuit să lăsam moartea şi joaca deoparte şi să luăm aşternuturile de pe paturi să ştergem bălţile din jur. Şi el era chiar lângă mine, pe holul ăla ce ducea spre ieşire şi se chinuia să dezlipească mocheta jilavă, care băltea la fiecare pas. Şi dintr-o dată mi s-a făcut frică şi m-am simţit şi mai singură, şi mai lipsită de importanţă, şi mai virgină, ba chiar şi mai grasă şi mai fără câine decât până atunci. Şi l-am sărutat. Acolo, pe holul ăla din faţa băii. Şi cumva, am simţit că înving moartea doar pentru că am reuşit să-mi fac curaj să fac ce am avut chef, când am avut chef.

Incă nu am câine. In rest, lucrez la faimă. Şi din când în când, mă joc doar ca să-mi dau ocazia să-mi pun singură întrebări şi să schimb ce vreau să schimb.