luni, 29 aprilie 2019

Fericirea, ca o talpă de elefant.

Te aștept să pleci, să aud ușa de la intrare, închizându-se cu zgomot - ar trebui să schimb și eu ușa, să cumpăr una d-aia nouă, de metal, că asta prea se zdruncină din toți rărunchii când ieși pe ea- ca să mă reped și să dau drumul la muzică și să încep să dansez în oglindă, repetând niște figuri pe care le-am învățat la o clasă de Zumba. Măcar așa, dacă te întorci mai devreme și mă găsești în mijlocul sufrageriei, cu pălăria neagră pe cap, ascultând cu volumul dat la maxim o melodie care nu știu cum se numește, dar care-mi place, să pot să-ți zic că încerc și eu să fac mișcare acasă, că bani de sală nu mai am. Deși tu nu cred că te vei întoarce mai devreme, niciodată nu o faci, de ce ai face-o acum?, și în plus, am început să transpir și să-mi bată inima cam repede, așa că probabil că la început o să caut să schimb melodia cu una mai lentă, apoi, cât caut pe net, o să las pălăria deoparte, pe birou, și la final, o să găsesc un cântec trist și nu o să mai am chef de nimic, așa că atunci când vei intra pe ușă, vei găsi o mamă ca oricare alta. Prezentă și în bucătărie.

Ce e mama ta? Nefericită. Așa ai fi putut să răspunzi în ziua aia când te-a întrebat doamna cu ce mă ocup ca să completeze nu știu ce fișă de înscrire la un concurs. Cred că sunt oameni care aleg să fie nefericiți pur și simplu pentru că au sentimentul că fericirea trebuie să fie ceva măreț, ceva de-a dreptul uriaș, ceva care vine cu zgomot și care riscă să te strivească dacă nu ești pregătit. Ca un elefant. Așa mi-o imaginez. Pe când nefericirea e atât de simplă. Atât de mică, de discretă, de delicată. E suficient un strop. Ca în ziua aia când eram pe stradă, undeva pe lângă Universitate, era iarnă și mâzgă pe jos și ceva din aer, nu știu să spun ce, m-a făcut să-mi doresc din tot sufletul să fiu altundeva, altcineva, de parcă creierul meu nu mai putea suporta să ducă ziua aia până la capăt. D-aia mi-am luat pălăria. Am văzut-o în vitrina unui magazin cu haine, de prin centru, și am luat-o pentru că era ieftină și-mi venea bine și pentru că mi-era un pic frig și uneori, e suficient să-ți fie un pic ceva - frig sau foame sau dor, în fine, ceva, ca să te simți nefericit. In plus, nici n-aveam vreo altă pălărie. Țin minte că mama îmi povestea că atunci când era mică, abia aștepta să crească, să aibă voie să poarte pălării. Numai bine că atunci când s-a făcut mare, s-a dus moda și uite-așa a crescut mama degeaba. Nu știu de ce m-am gândit la mama când mi-am luat pălăria, de parcă dorințele ei ar fi putut avea legătură cu fericirea mea.

În orice caz, știu că mi-am pus pălăria pe cap, m-am uitat în oglinda magazinului, am plătit și când am ajuns la metrou, mi s-a părut că arăt de-a dreptul ridicol cu ea și atunci am ținut-o în mână până acasă. Practic, mi-am luat o pălărie ca s-o port zece minute și asta chiar e o prostie. In schimb, uneori, când rămân singură acasă, îmi place să dansez cu ea, pe cap. Mi se pare că arăt sexi, cumva, și atunci mă duc repede, în baie și mă dau cu ruj - am eu unul roșu, de la Sephora, prea roșu ca să-l port pe stradă, d-ăla de femeie fatală și eu numai fatală nu sunt și nici nu-mi trebuie -  și așa deghizată, pot să mă prefac că nu sunt eu. Stau în oglindă și în timp ce muzica cântă și eu îmi mișc mâinile și picioarele, mă gândesc că sunt altundeva și altcineva. Uneori mi se întâmplă chiar să vorbesc cu voce tare și să-mi imaginez că, de exemplu, sunt într-un bar și e acolo un tip care se uită la mine când intru așa, dată cu ruj și cu pălărie pe cap și nu-și mai poate lua ochii de la mine. Iar eu știu asta și mă prefac că nu-l văd și că nu-mi pasă, dar doar mă prefac și continui să dansez și să știi că dansez chiar bine așa cum dansez singură, în oglindă.

Alteori, sună telefonul și eu îmi scot pălăria de pe cap și mă reped să dau muzica mai încet, de parcă odată ce răspund, cine e la capătul firului m-ar putea vedea - alo, da, ce să fac, pe-acasă, nimic special- și când termin de vorbit, deja nu mai am chef să mi-l imaginez pe bărbatul ăla, din bar. Și rămân ca proasta, în mijlocul camerei, cu pălăria pe ochi și-mi zic că destul am pierdut timpul, uite, mai e un pic și se face seară și eu nu am făcut nimic. Iar gândul ăsta, simplul gând că am pierdut vremea, imaginându-mi aiureli, în loc să fac ceva concret, ceva palpabil, ceva care să se poată vedea și poza și chiar pune pe facebook- cina din seara asta: pulpe de pui la cuptor, cu legume și salată, miam, miam!, mă face să mă simt nefericită. Ca și cum atât timp cât stau fără să fac ceva demn de admirația celorlalți- a ta, a bărbatului din bar, așa cum mi l-am imaginat eu, a ăluia de la capătul firului - alo?, te sun eu un pic mai târziu, că acum am treabă - risc să trec neobservată. De parcă n-aș conta. De parcă m-aș fi băgat cu totul sub pălărie și aș fi rămas așa, în mijlocul sufrageriei, așteptând să vină fericirea și să mă strivească cu putere, ca o talpă de elefant.


0 comentarii:

 
Copyright 2011-2017 Așa și-așa
Blog theme by BloggerThemes